Festivalul Enescu al unui simplu consumator de muzică

Publicat în Dilema Veche nr. 502 din 26 septembrie-2 octombrie 2013
Festivalul Enescu al unui simplu consumator de muzică jpeg

La prestigiosul Festival de muzică barocă de la Ambronay, lîngă Lyon, William Christie şi Les Arts Florissants au avut, în septembrie 2009, un triumf cu oratoriul lui Händel, Susanna. A, da, ştiu interpretarea, o auzisem cu patru zile înainte, la Festivalul Enescu. Pe postul Mezzo se difuzează, în ultimul timp, un medalion al violonistei Lisa Batiashvili. Peste cîteva zile, va concerta cu Mariss Jansons şi Concertgebouw Orchestra la Festivalul Enescu. George Petrou a dirijat, în 2012, la Strasbourg, un strălucit Farnace, de Vivaldi, cu Ruxandra Donose în rolul lui Tamiri. Acelaşi George Petrou care a dirijat zilele trecute, la Festivalul Enescu, Alessandro de Händel, cu ansamblul Armonia Atenea.

Să asişti, la Bucureşti, aşa cum se poate asista în centrele Europei muzicale, la concertele lui Fabio Biondi, cu Europa Galante, sau ale lui Giovanni Antonini, cu Il Giardino Armonico (în ediţia trecută) a devenit „normal“. Ca Daniel Barenboim să deschidă festivalul, împreună cu Radu Lupu, a devenit un eveniment din extraordinara „normalitate“ a Festivalului Enescu. Problema e cum să obţii bilete la un asemenea spectacol. Asta rămîne o performanţă strict extraordinară. Mie nu mi-a reuşit. Pe urmă, sînt fidelii festivalului, muzicienii de vîrf care vin şi revin: de la Christian Zacharias, cu Orchestre de Chambre de Lausanne, Jordi Savall cu Hespèrion XXI – din nefericire, acum fără Montserrat Figueras –, Sir Neville Marriner şi Saint Martin in the Fields, la mulţi alţii, la Daniel Barenboim însuşi, a treia oară – cred – la festival.

În anii 1979 şi 1980, cînd Sergiu Celibidache a dirijat la Bucureşti, să ne putem înghesui în sala Ateneului la repetiţii era un miracol, o ieşire incredibilă din cenuşiul vremii. Astăzi, avem o lună întreagă de „miraculoasă“ bogăţie muzicală, iar sălile sînt la fel de pline ca atunci. Festivalul a crescut constant după 1990, în calitate, în faimă, în audienţă, mai ales de cînd Ioan Holender îi este director. E un mare eveniment, unde poţi auzi (şi vedea) ce are mai ales lumea muzicală de pretutindeni. Invitaţii înşişi spun cît de izbutit, de viu, de cuprinzător e festivalul. El acoperă ceea ce se face azi mai nou în muzică: nu numai creaţia secolelor XIX şi XX, ci şi experimentele secolului XXI, alături de muzica barocă – un continent uimitor de întins ca autori şi opere, din ce în ce mai explorat, pe care numeroşi cercetători şi interpreţi îl fac să apară din arhive. Graţie lor, putem percepe, reconstruită, o lume sonoră mai „subţire“, mai „grafică“ decît cea încărcată de pastă şi culori, a muzicii clasice – o lume de energii strălucitoare, de dramatism cristalin, de geometrii explodînd de viaţă. Cine ştie, poate îi vom putea asculta cîndva la festival pe Cecilia Bartoli, pe Philippe Jaroussky şi Jean Christophe Spinosi, sau vom putea auzi muzică elizabetană.

Mai e ceva. E grija de a integra excelenţa românească tînără în lumea performanţei internaţionale. Orchestra Română de Tineret, înfiinţată în 2008 de violoncelistul Marin Cazacu şi îndrumată de el, împreună cu Cristian Mandeal, a căpătat o asemenea calitate, încît a putut figura cu onoare în ciclul „Mari orchestre ale lumii“, într-un concert condus de Lawrence Foster, avînd ca solist pe nimeni altcineva decît Pinchas Zukerman, alături de Amanda Forsyth. În locul Concursului Enescu, un spaţiu de afirmare a talentelor tinere a devenit chiar Festivalul Enescu. O spuneau Marin Cazacu şi compozitorul Dan Dediu într-un interviu la Radio România Muzical. E un semn de sănătate culturală faptul că seniorii se îngrijesc cu atîta chibzuinţă şi generozitate de generaţiile următoare ale excelenţei. E un semn de vitalitate culturală faptul că proiectele excelenţei muzicale izbutesc să se dezvolte, în ciuda şi în afara unui buget naţional zgîrcit şi prea puţin sensibil faţă de cultura excelenţei.

Cît despre Radio România Muzical, postul acesta foarte plăcut şi profesionist nu doar însoţeşte festivalul, ci e unul dintre actorii lui, aş spune. Transmisiuni integrale, precedate de prezentări ale lucrărilor şi ale interpreţilor, interviuri „la cald“ cu muzicienii aflaţi la festival, dezbateri, comentarii ale execuţiilor, tot ceea ce dă evenimentului muzical un cadru de informaţie şi de evaluare ajunge la urechile unui public larg, graţie echipei de muzicologi şi postului Radio România Muzical. În schimb, Televiziunea Naţională e modest prezentă la un asemenea eveniment românesc de vîrf. Cum TVR Cultural a fost înghiţit de mîlurile crizei şi ale opţiunilor politice, nu e mult loc pentru cultură cultă la posturile naţionale de televiziune. Doar pe TVR 2, cîteva minute zilnice pentru Agenda Festivalului şi, la sfîrşit de săptămînă, poate unul sau două concerte integrale. Cînd ai în ţară un asemenea belşug de personaje şi evenimente artistice mari, te-ai aştepta ca televiziunea naţională să dea buzna, să profite la maximum de ele pentru a-şi împlini una dintre misiunile de căpetenie, aceea de a educa publicul, de a-l cultiva, de a-i oferi manifestări formative.

În spaţiul public, cu aburul lui greu, de bîlci politic, showbiz gros şi forumuri slinoase, Festivalul Enescu e un „fenomen“ aproape straniu: un fenomen de civilitate, de eleganţă culturală, de ingenioasă difuzare. Pe deasupra, el actualizează o atmosferă, un stil, o „comunitate“ a publicului. Timp de o lună, viaţa amatorilor de muzică e alta, dominată de ritmul cîteodată prea intens al concertelor. Se schimbă informaţii, aprecieri, entuziasme. Se fac uşor cunoştinţe noi, pe care le apropie o bucurie împărtăşită, un interes comun. Întîlneşti prieteni sau cunoştinţe vechi, unele venite din străinătate pentru festival. În sălile care stau să crape de lume, există o politeţe aleasă, care mă emoţionează, semn că ea a devenit atît de rară: oameni necunoscuţi îşi spun „Bună seara!“, îşi fac loc, au grijă de confortul celuilalt, îşi surîd. Aparţin, parcă, aceleiaşi comunităţi. Asta în ciuda diversităţii de vîrstă şi aspect: de la tineri în blue jeans şi polar, înghesuiţi pe scări, pînă la doamne şi domni în ţinute de mare gală. Am văzut un mantou din şantung de un verde lichid, şaluri de mătase, ba chiar paruri de pene şi un frac gris argintiu. Ceea ce asculţi e adesea atît extraordinar, încît unifică: de la liniştea densă a ascultării, la vuietul aplauzelor, publicul formează parcă un tot, o mulţime comunicantă, solidară. Iar cînd, după imobilitatea concentrată, el se dezlănţuie, asişti la un spectaculos fenomen de recunoştinţă. Neasigurată în genere, recunoştinţa nu e niciunde mai promptă, mai exaltată, mai frenetică decît în faţa unei muzici mari.

Şi nu sînt puţine momentele în care simţi că ai şansa să participi la ceva excepţional. Pentru mine au fost pînă acum mai ales două. Vivaldi, interpretat de Fabio Biondi şi Europa Galante: muzica avea o materialitate uşoară, fină, radioasă, dintr-un registru parcă mai strălucitor, mai subtil decît sonorităţile obişnuite ale lumii noastre. Şi nu era o materialitate eterată, carentă, rarefiată. Nu. Era o materialitate plină, exultantă, dar liberă de gravitaţie, de corporalitate grea. De la Platon la Origen şi pînă la vizionari evrei sau musulmani, au existat spirituali care au vorbit despre fastuoasa materie necorporală a lumilor de sus. „Simţurile spirituale“, spun ei, percep realităţi de o intensitate şi de o precizie pe care sensibilitatea noastră, tocită de contactul cu materia grobă, nu are posibilitatea să le sesizeze. N-am să spun că ceea ce am auzit avea prospeţimea materialităţii angelice, dar îmi închipui că seamănă cu ea.

Pe urmă, Christian Zacharias şi Orchestra de Cameră din Lausanne. În Concertul nr. 23 în La Major, mi s-a părut că aud un Mozart nou: ca un unicum situat pe creasta care desparte muzica barocă de sonorităţile secolului XIX. Nu era acel Mozart sclipitor, inventiv, risipitor de graţie, de ludic şi de melancolii pudrate al secolului al XVIII-lea. Nu era nici sunetul învolburat care trimite către Beethoven. Era un Mozart care păstra limpezimea barocului, dar nu şi brianţa lui; era o limpezime care îşi întorcea radiaţia înăuntru. Pe de altă parte, sonorităţile aveau deja o densitate care anunţa muzica secolului următor, dar nu se despleteau emfatic, „psihologic“. Păstrau o concentrată, distilată simplitate. Mozart al lui Christian Zacharias: singur între o epocă şi alta, neaparţinînd nici uneia, suspendat ca un moment unic de echilibru.

Dar ce spun e puţin. În cadrul festivalului, excepţionalul are loc, cîteodată, de trei ori pe zi.

Şi acestui festival, plin de excepţional, care îi aduce în ţară pe excepţionalii muzicii internaţionale, guvernanţii României îi pun, pe sub laudele de circumstanţă, gînd rău. Îi vor micşora bugetul, astfel încît ediţia viitoare va fi mai restrînsă. Un semnal foarte prost pentru actuala putere politică. Ea atacă, astfel, nu numai o instituţie furnizoare de înalt prestigiu României, aşa cum a făcut şi cu ICR, pe care a izbutit să-l îngroape scurt. Ea atacă, parcă programatic, cultura excelenţei. E cazul ca guvernanţii să ia amintea la urarea lui Daniel Barenboim: „Festivalul Enescu în veci!“

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Avertismentul lui Lucescu după România - Ucraina: a atras atenția asupra unui detaliu crucial
Un foarte bun cunoscător al fotbalului ucrainean a analizat partida de la Munchen.
image
Cine este românul care a murit în luptele din Congo. Tatăl tânărului de 22 de ani: „A zis că e pentru ultima dată”
O misiune s-a dovedit fatală pentru ieșeanul Petru Sam, în vârstă de 22 de ani. Aflat în Republica Democratică Congo, tânărul a murit sâmbătă, 15 iunie, după ce a fost ținta unei rachete trase de gruparea M23.
image
Val de ironii la adresa lui Iohannis după ce a felicitat naționala României la finalul meciului cu Ucraina: „Ce miracol, unii au rămas fără glas, iar alții au prins glas”
După victoria obţinută de tricolori împotriva Ucrainei, cu scorul de 3-0, luni, în Grupa E de la EURO 2024, Klaus Iohannis a postat pe Facebook un mesaj în care a felicitat naţionala de fotbal a României. Postarea sa a fost primită însă cu ironii pe rețeaua de socializare.

HIstoria.ro

image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.
image
Atacul de noapte din iunie 1462: Geniul militar al voievodului Vlad Țepeș
Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor.