„Suveran al Muzicii“
„Bucuria mea de a cînta cu el sonatele lui Beethoven, Mozart şi alţii a fost întotdeauna la zenit din punctul de vedere al interpretării. Ne înţelegeam de la prima repetiţie. Mi-aduc aminte că îl rugasem, în preajma unui concert de trei sonate ale lui Beethoven, să nu exagerăm viteza finalului din sonata în do minor. Îl auzisem spunînd adesea că muzica va fi deformată mai tîrziu din cauza automobilului şi avionului care desfigurează simţul tempo-ului, însămînţînd nerăbdarea şi graba în viaţă. Enescu m-a liniştit. Dar, la Ateneu, după ce reuşisem amîndoi să impunem acea nobilă severitate care îmi evoca culoarea albastru închis a nopţii de toamnă, în final, Enescu a pornit într-o goană nebună şi primejdioasă pentru partitura de pian. Am cîntat-o pe nerăsuflate, sărind pe claviatură ca un cal de curse. Aplauzele au izbucnit cu furia unei tempeste. După cortină, eu nu-mi regăseam respiraţia, Enescu, ascunzîndu-şi nasul cu mîna, rîdea: «J’ai voulu voir si vous étiez capable de cette folie.» De atunci, am devenit prieteni. Tot în seara aceea, am cîntat sonata Kreutzer, cea mai răscolitoare din toate sonatele. Nici Kreisler, nici Ysaye n-au adîncit-o ca Enescu. Peisajele ţesute în starea sufletească a gînditorului, puterea oratorică a temelor, poezia graţioasă a finalului cu fîlfîiri de păsărele au fost impregnate de o emoţie atît de covîrşitoare, încît publicul nu a putut să aplaude imediat. Ultima parte este o temă cu variaţii. La o repriză a uneia din ele, Enescu făcea o nuanţă la care nici unul din marii violonişti nu s-a gîndit. Diminua sunetul pînă a fi un ţîrîit, şi-mi apărea în depărtare o bisericuţă strîmbă, într-un sat copleşit de întuneric. De cîte ori ajungea Enescu la acea variaţie, îmi ţîşneau lacrimile. Mare vrăjitor!
Cella Delavrancea, „George Enescu“, în Dintr-un secol de viaţă, Editura Eminescu, 1987
