Marginalii la beatificarea lui Vladimir Ghika

Trecerea lui Vladimir Ghika printre Fericiţi a fost un bun prilej (al cîtelea?) de meditaţie asupra caracterului straniu, comic uneori, incomprehensibil cel mai adesea, al întîlnirii, la ocazii, a Cerului cu pămîntul românesc. Înţeleg că slujba religioasă a fost impresionantă şi că felul în care au participat cei aproape 10.000 de credincioşi veniţi de peste tot, în imensa sală Romexpo, a fost copleşitor. Personalitatea Monseniorului este formidabilă, iar faptul că, de acum înainte, el poate fi venerat public în bisericile de pe cuprinsul creştinătăţii mi se pare că spune totul.

Totuşi, ar mai fi ceva de adăugat, în şoaptă, despre cele petrecute la Romexpo în ultima zi de august. A existat o oarecare pioasă agitaţiune colo, în faţă, unde vor să stea mereu oamenii importanţi. Pe tăcute, acolo, în faţă, micile momente de vanitate au atins comicul. Rîndul întîi era, fireşte, rezervat oaspeţilor de seamă. S-a umplut repede. Cum feţele simandicoase nu conteneau să vină, organizatorii au suplimentat cu scaune spaţiul VIP, ajungînd să creeze un nou prim rînd în faţa rîndului întîi, devenit al doilea. Şi acesta s-a umplut rapid. Importanţii continuau să vină. Aşadar, a început alinierea scaunelor în faţa noului rînd întîi, apărînd un nou prim rînd, rîndul întîi abia constituit devenind al doilea, iar rîndul întîi al sălii iniţial organizate devenind al treilea. Pe măsură ce le era luată faţa de noi scaune cu ştabi, ştabii de pe temporarele rînduri întîi deveneau nemulţumiţi. Un fost preşedinte, firesc aşezat pe rîndul întîi, a oprit cu gest ferm instalarea scaunelor în faţa lui – totuşi, importanţii noi nu trebuie să aibă prioritate în faţa importanţilor vechi. Interesante au fost, de fiecare dată, figurile voit amabile, dar vizibil iritate ale importanţilor care ajungeau şi vedeau că locurile de pe rîndul întîi, care li se cuveneau, erau ocupate de alţi importanţi veniţi mai devreme. Elocvent, dar încercînd prin o anume restrîngere a gesturilor să manifeste un respect oarecare, importanţii care nu mai conteneau să sosească cereau organizatorilor satisfacţie – ei nu puteau sta decît în primul rînd. Era de neimaginat să stea ceva mai în spate. Nici unuia nu i-a dat prin cap să caute un alt loc în sală. Orice mai departe de primul rînd este o ofensă. În faţa rîndului întîi, însă, da, e corect, se acceptă. Detaliul este, desigur, atît de mic, dar cît de semnificativ! Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre un anume fel de raportare la trecut care ţine, poate, de caracter sau de o anume abilitate socio-politică pe care nu o pot înţelege – nu ştiu, socotiţi dumneavoastră.

Totul mi-a venit în minte de la declaraţia lui Ion Iliescu, şi el prezent la ceremonie, într-unul dintre rîndurile întîi. Iat-o: „Este o manifestare de interes naţional şi care dă o anumită imagine şi în afară. Este un semnal important pe care Vaticanul l-a dat... Eram prim-secretar de partid comunist, la Iaşi, ’74-’79. Eu am avut relaţii bune cu Biserica la Iaşi, şi cu Biserica Ortodoxă, cu mitropolitul de atunci, Teoctist, care a devenit după aceea patriarh, şi cu Biserica Catolică din Iaşi. Le-am aprobat catolicilor să-şi construiască biserică la Butea, pe malul Siretului. Am avut relaţii deschise, de atunci – şi constructive –, cu toate bisericile, iar după 1989 şi cu monseniorul Robu, care este un om deosebit.“  

Trec peste limbaj – Ion Iliescu nu poate exista altfel. Vaticanul „dă semnale“ (retorica „semnalelor“ e omniprezentă în politică, toţi politicienii vorbesc despre semnale, toată lumea dă semnale şi primeşte semnale, tot universul politic e o infinită întretăiere de semnale!), iar el, vechiul comunist, avea „relaţii deschise şi constructive cu toate bisericile“. Nici vorbă ca Ion Iliescu să simtă vreo tensiune. Totuşi, regimul agresiv ateu în care Iliescu a devenit ceea ce este şi de care nu s-a distanţat vreodată este chiar cel care l-a martirizat pe Vladimir Ghika. Să fiu mai precis? Exact în vremea în care Ghika murea la Jilava, Iliescu atingea vîrful piramidei: era ales şeful studenţilor comunişti din România. Porţile spre cerul partidului său, Comitetul Central, erau deschise. Exact atunci, porţile Cerului adevărat se deschideau pentru deţinutul de 81 de ani.

Pentru Iliescu, desigur, prezenţa la această ceremonie a fost participarea la „un semnal“ şi un nou episod al relaţiilor sale, „deschise şi constructive cu toate bisericile“. Cum ziceam, venerabilului comunist nu mai ai ce să-i ceri – aşa e el! Reproşul pe care l-aş face lui şi multor altora dintre urmaşii săi postdecembrişti, presăraţi în toate partidele, este că au dus adversitatea într-un banal periculos. Şi ce dacă îmi ucid adversarul? – cu puţin noroc, pot participa la beatificarea lui peste cîţiva ani.  Totuşi, există o anumită demnitate a adversităţii pe care oamenii aceştia nu mai sînt în stare să o respecte.

Da, e bine ca adversarii să se împace la un moment dat, e bine ca oamenii care s-au confruntat să-şi dea mîna la sfîrşitul confruntării, e bine ca duşmăniile incandescente să se stingă într-o pace răcoroasă. Dar, ceva distant trebuie să rămînă – e anormal să treci cu aer firesc de la bîtă la veneraţie, de la scuipat la sărutul mîinii, de la şut în cap la mîngîiere fraternă, de la ură la prietenie. Totuşi, în 1954, pentru Iliescu, Vladimir Ghika era un duşman – da, da, acesta e cuvîntul! Istoria a fost dreaptă, Ghika şi lumea lui au învins pe Iliescu şi lumea lui (de atunci). Mai mult, Iliescu are, desigur, dreptul la răzgîndire, dreptul să se dumirească – oricine îl are. Drumul Damascului este accesibil oricui. Dar nu e cazul aici – Ion Iliescu nu e pe acest drum şi nu a fost vreodată. Sigur că şi urmaşul lui de peste timp e din acelaşi aluat. Ponta nu pare a avea vreo problemă că (după propria mărturie), în 1990, scanda împotriva lui Iliescu în Piaţa Universităţii, iar apoi s-a aşezat respectuos în umbra lui politică. Eu cred că Ponta minte cînd spune că a fost civic şi politic activ în Piaţa Universităţii. Dar simplul fapt că o spune şi nu simte nici o disonanţă arată ceva despre cinismul său, moştenit, iată, de la preşedintele lui de onoare. „Onoare“ am zis?

Altfel, creştineşte e să ierţi şi să iubeşti pe inamicul tău. Am sentimentul că Iliescu l-a iertat pe Ghika, cel care, din Cer, îl iubeşte. De ce simt adierea rece a absurdului?