Nevroza gesticii publice

„Dragul meu“ – îmi spuse, la un moment dat, amicul meu Tăică, profesor la Asistenţă Socială – „mă ştii, am fost toată viaţa mea un om evlavios, de aceea am şi ales Teologia (chiar dacă nu am mers pe calea pastorală!)... Familia mea m-a crescut cu frica lui Dumnezeu, ţin posturile, respect canoanele, pot fi numit – zic eu –, fără mari ezitări, un bun practicant.“ „Şi totuşi“, continuă, cu o undă de disperare în glas, Tăică, „în urmă cu vreo şase luni, în Postul Paştelui, duhovnicul meu, Părintele N., la spovedania regulată, m-a găsit într-o imensă culpă faţă de cele sfinte. M-a întrebat, destul de abrupt, dacă eu îl salut cum se cuvine, în fiecare zi, pe Domnul. «Nu înţeleg prea bine, părinte», am răspuns. «Ce vreţi să spuneţi?» «Păi», m-a lămurit venerabilul preot, «te închini adecvat atunci cînd treci pe lîngă o biserică?» A trebuit să recunosc că nu făceam acest gest. Nu jena, nu reaua-credinţă şi nici măcar aroganţa nu erau de vină, ci graba şi neatenţia, vicii structurale de care nu am reuşit niciodată să mă dezbăr. «Ei, vezi, dragule», a spus duhovnicul solemn, «asta este o mare greşeală. Nesalutînd biserica, prin gestul sfintei cruci, tu, de fapt, îl ignori pe însuşi Dumnezeu, care devine, astfel, în viaţa ta, o realitate ipotetică şi nu o prezenţă vie, consistentă, aşa cum ar fi normal.»“

„Cuvintele lui mi-au sfredelit creierul“, adăugă profesorul după o scurtă pauză. „Mi-am dat seama imediat cîtă dreptate avea. Trăiam într-o nesimţitoare indiferenţă faţă de ideea credinţei adevărate. Mă raportam la sacralitate ca la o abstracţiune, neacordîndu-i atenţia cuvenită. În acest context, nici un dubiu, dumnezeirea era pentru mine un concept gol, pur ritualic, mai neînsemnat chiar decît gustarea de dimineaţă, căreia – nu-i aşa? – îi acord un respect protocolar, vecin cu agitaţia obsesională. Am hotărît să-mi schimb conduita şi, din acea zi, la vederea bisericilor, am practicat închinăciunea metodică. Am început să-mi fac cruci mari şi lente în faţa lăcaşelor de cult care îmi ieşeau în cale. Dacă timpul îmi permitea, mă opream şi exersam şi trei mătănii scurte. Azi aşa, mîine aşa, gestul mi-a intrat în reflex şi, în puţină vreme, am ajuns foarte mulţumit de mine însumi. Nu mai eram apăsat de sentimentul culpabilităţii, simţeam că investisem conceptul dumnezeirii cu mai multă semnificaţie în viaţa mea. Conştiinţa se uşurase, dinamica activităţilor diurne crescuse, iar eu îi mulţumeam în gînd părintelui duhovnic pentru buna lui călăuzire. Totul pînă într-o după-amiază însorită, cînd un lucru straniu mi s-a întîmplat, pe nepusă masă...“

„Ce?“ am întrebat instinctiv, observînd că amicul meu intrase în pasă melancolică. „Omule“, zise el suficient de jenat, „traversam strada la Universitate şi, cînd s-a făcut verde, fără să-mi dau seama, m-am închinat, plin de cucernicie şi cu adînci plecăciuni, la semafor, stîrnind chicotelile unor studente care veneau din sens opus şi tresărirea vizibilă a unei bătrîne ce se pregătea să păşească pe stradă alături de mine. Am avut o senzaţie halucinatorie, nu mi-am putut explica violenţa automatismului care sfida, iată, orice barieră raţională. Povestea nu s-a oprit aici, din păcate. Uşor-uşor, am izbutit să-mi fac cruci la intrarea în Universitate, înspre orologiul vechi din holul principal al corpului A, cînd am trecut pe lîngă farmacia Catena (cu firmă luminoasă!) din cartier, către o gogoşerie de la colţul străzii unde locuiesc, la întîlnirea cu portarul de la Arheologie, care avea uniformă şi bănuiesc că subconştientul l-a preluat, din reflex, ca pe un exponent preoţesc (nu-ţi ascund că, în panica generată de nebunia gestului meu, am făcut-o şi mai lată, repezindu-mă, ca un hultan, să-i pup mîna, de parcă m-aş fi aflat în faţa Preaînaltului!), la trecerea ambulanţei cu semnalele sonore pornite şi aşa mai departe...“

Profesorul părea profund marcat de situaţie, iar eu mă descopeream complet neputincios dinaintea neobişnuitei drame prin care trecea. Prin urmare, m-am trezit consolîndu-l prosteşte: „Bătrîne, e mai curînd un simptom de oboseală, sînt convins că, după o perioadă de relaxare, vei izbuti şi tu să-ţi duci la îndeplinire – ceva mai echilibrat – programul de mătănii...“ „Nu, prietene“, strigă el îngrozit, „mă aflu în dezastru total. Imaginează-ţi, ieri a venit la noi, din Rîmnicu Sărat, mama-soacră. Ea m-a considerat mereu mai tîmpiţel (are convingerea nestrămutată că Asistenţa Socială nu e o slujbă pentru bărbaţi – socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost pilot de încercare în aviaţia militară!), nepotrivit pentru fiica ei. Am ajuns mai tîrziu acasă şi, cînd am văzut-o în sufragerie, de emoţie, m-am fîstîcit şi am trecut la cruci, însoţite de plecăciuni, către dumneaei. Scandal monstru! A zis că, uite, ea, soţie de pilot mort pe MIG prăbuşit în cîmp deschis, a ajuns bătaia de joc a unui asistent social! Aşa ceva nu putea tolera! A precizat că, prin gestica mea de clovn habotnic-universitar, încerc să sugerez că ar fi nebună de legat şi că doar sanatoriul o mai poate salva. A plusat, spunînd că am aer de troglodit şi că sînt un neruşinat fără pereche. Şi-a făcut bagajele, iar nevastă-mea a luat copiii şi a plecat cu ea (la blestematul de Rîmnic Sărat!) pentru a ameliora conflictul...“

Am regretat enorm situaţia lui Tăică, dar nu l-am putut ajuta! Ultima oară, l-am văzut în Aula Magna, la o festivitate de doctor honoris causa. Era în prezidiu, îmbrăcat în togă academică, şi avea o expresie nevrotică, pigmentată cu grimase stridente. Cînd corul a început să intoneze „Gaudeamus igitur“, bietul asistent social şi-a făcut o cruce largă, iar apoi s-a aplecat pînă la pămînt. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.