Tot despre bunul samaritean

Scriam săptămîna trecută, la această rubrică, despre caznele bunului samaritean şi mi-am amintit de un text mai vechi de-al lui Andrei Pleşu, intitulat Despre bunătate. Spunea acolo autorul că a fi bun, pe meleagurile carpato-danubiene ale prezentului, este practic o cvasiimposibilitate. Problema vine direct din mentalul colectiv. La noi, „toate talentele sînt mai mult preţuite decît bunătatea“. A face răul devine aproape o obligaţie în conduita publică, bunătatea trecînd, tot mai des, „drept o specie a prostiei“. Nici măcar nu ne referim la „bunătatea ca ideologie“, ci la „simpla capacitate de a recunoaşte binele acolo unde el există şi de a face binele ori de cîte ori îţi stă în putinţă.“ Precizează domnul Pleşu: „Construieşte cineva o instituţie? Trebuie demolat. Se publică un autor român în străinătate? Trebuie umblat la dedesubturi jegoase. Totul trebuie pus într-o lumină putridă, totul trebuie redus la motivaţii impure. Trăim într-o ţară în care hărnicia şi creativitatea, stricta determinare de a face ceva bun sînt, din plecare, vinovate. Se găsesc oricînd cohorte de netrebnici care să dea cu piatra. Tot soiul de derbedei paranoici şi sterili capătă brusc, dacă ştiu să înjure pe cine trebuie, mai multă credibilitate decît omul cuminte şi merituos.“ Nici măcar nu se mai cercetează nimic, aş îndrăzni să adaug, ci se condamnă irevocabil, dintr-o suflare, pe baza unui simplu zvon. În România, s-a ajuns în situaţia neverosimilă de a stigmatiza nu doar gestul caritabil, ci şi elementara atitudine prietenoasă. În ochii multora – atinşi de paranoia colectivă a ticăloşiei ca mod de viaţă – bunătatea nici nu există, de fapt, aparenţa sa ascunzînd fie o natură versatilă, de nemernic de clasă (dedat adică la tehnicile ipocrite ale dedublării şi, de aceea, mai periculos decît răuvoitorul rudimentar), fie una de pervers (ipochimen tarat, carevasăzică, obsedat de extragerea plăcerilor bolnave din exerciţiul meschinăriei publice). A-ţi asuma totuşi postura cumsecădeniei, a fi bun deci şi, implicit, (a fi) împotriva convenţiilor comunitare implică, pînă la urmă, riscuri incomensurabile, bunătatea dezvăluindu-se ultimativ ca un teritoriu al pericolelor vitale.

Suspiciunea de „prostie“ – amintită de Andrei Pleşu – e, să recunoaştem, cel mai benign dintre riscuri. Experimentul „bunătăţii“ pune în joc, la noi, însăşi identitatea socială a „experimentatorului“, integritatea lui psihică şi, nu în ultimul rînd, cea fizică. Răutatea rămîne un cod de acceptare şi recunoaştere reciprocă, în interiorul universului construit pe corupţie şi violenţă; bunătatea, prin contrast, se dovedeşte o formă de alienare, o variantă de patologie socială. Ticălosul are sprijinul şi votul multitudinii, generosul numai (eventual!) strîngerea de mînă fugară şi privirea solidară a vreunui alt „marginal“ prelins, conspirativ, pe lîngă zidurile periferice (povestea, semnificativ, un scriitor contemporan că, dacă i se întîmplă să comită vreo eroare informaţională ori interpretativă, în articolele lui, o armată de cîrcotaşi publică zeci de pagini vituperante, cerînd oprobriul public asupra autorului, dar, dacă, dimpotrivă, nimereşte o observaţie strălucită într-un comentariu, tăcerea alterităţii este aproape totală, fiind „tulburată“, cel mult, de cîte un telefon privat, de apreciere – lapidar însă şi stingher, de parcă ar fi ceva ilegal). Desigur, ştim deja cu toţii că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită, dar sancţiunile depăşesc uneori, la noi, chiar şi limitele riguros-obiective ale talionului. Cu alte cuvinte, poţi înţelege relativ repede că, pentru un act de caritate, beneficiarul bunătăţii îşi pedepseşte binefăcătorul, uitînd să mai fie recunoscător. Se află, în fibra adîncă, reptiliană, a umanităţii, o disponibilitate de a fi ingrat. Totuşi, cînd ingratitudinea se transformă în ură maladivă – aşa cum, în România, pare să se fi instaurat un obicei –, ieşim din tiparul unanim acceptat, al „răutăţii internaţionale“ aşa-zicînd, şi devenim, ca de atîtea ori în istorie, singulari. Aici, generosul nu trebuie doar desconsiderat, ci, cît mai rapid şi cît mai brutal posibil, lichidat.

Cu toate acestea, mai grav decît orice altceva, în examenul clinic al „bunătăţii româneşti“, găsesc deteriorarea completă (dispariţia, în fond) a „antenelor“ pentru detectarea fenomenului în discuţie. Cei mai mulţi dintre compatrioţii noştri nu mai înţeleg bunătatea şi, prin urmare, nici nu o mai percep. Românul actual se instaurează în răutate (cu tot ceea ce ea înseamnă: de la corupţie şi minciună, pînă la agresivitate şi grosolănie) ca în formula sa umană primordială, pierzîndu-şi orice sensibilitate pentru starea opusă. Bunătatea ar funcţiona aici ca un exotism naiv, dacă nu ar fi, mai întîi, un excentrism grotesc. Faci binele compatriotului întunecat la faţă precum un călău, iar el te priveşte ameninţător. Îl mîngîi pe cap, iar el dă să muşte ca un cîine sălbăticit. Încerci să-l iei de după umeri, cu gentileţe, iar el se retrage mîrîind îndrăcit. În sfîrşit, vrei să-l abordezi cu duhul blîndeţii, iar el te scuipă în obraz. Abia cînd, exasperat, îi vei trage un cap sănătos în gură, vei avea şansa să-l observi zîmbindu-ţi, cu sîngele şiroindu-i pe buze, trezit parcă dintr-un somn adînc: „Aaa, şefu’, mata erai! Scuză-mă! Nu te-am recunoscut!“ 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.