Oina

Un clip publicitar recent lansează un nou tip de biscuit, evocînd, cu destulă autoironie, toposul mîndriei naţionale jignite: „Ne-au luat oina, sportul nostru naţional...“ Ideea nu e rea, pentru că utilizează ceea ce un site specializat numeşte, cu umor de data aceasta involuntar, „asocierea identitară român – oină“ (oina.ro). Ironia sorţii face însă ca termenul oină, la fel ca alte embleme naţionale (de la sarmale şi ciorbă, la cioban, chef şi haz), să fie de origine turcică – lucru destul de inconvenabil pentru pasionaţii de purism autohton. Evident, între cuvinte şi obiecte nu există o legătură inerentă şi eternă: jocul poate fi mult mai vechi decît cuvîntul care îl denumeşte în prezent. Din punct de vedere simbolic, însă, o altă origine decît cea preferată de miturile naţionale e o suferinţă care poate explica, în parte, chiar rezistenţa dicţionarelor noastre faţă de explicaţia etimologică cea mai convingătoare. Oină apare cu etimologie necunoscută în DEX, în Noul dicţionar universal (NDU), în Micul dicţionar academic (MDA). De fapt, dicţionarul academic coordonat de Sextil Puşcariu propunea deja, în articolul hoină, explicaţia etimologică prin turcă, indicînd ca surse cuvintele oyun – „joc“ şi oynamak – „a se juca“ (DA, Tomul II, 1934). Explicaţia dată de Vasile Bogrea, în Dacoromania, 1, 1920-1921, trimitea chiar la o origine mai veche, cumană; ideea a fost reluată, mai tîrziu, de Vladimir Drimba (Cercetări etimologice, 2001), care aduce în sprijinul ei atestările unor forme din Codex Cumanicus. Explicaţia prin turcă este convingătoare pentru că se bazează pe o dublă potrivire, de sens şi de formă. Varianta hoină, cu care circulă regional termenul, pare a fi o variantă fonetică ulterioară. În privinţa sensului, nu sînt dificultăţi de acceptare: e foarte firesc ca un termen generic (aici, cu sensul „joc“) să se specializeze, în timp, pentru un joc anume. Pînă la urmă, singurul dubiu etimologic serios mi se pare a fi cel asupra momentului împrumutului: reflectînd fie o influenţa turcică veche (cumană), fie una mai tîrzie (otomană). Oricum, Dicţionarul etimologic al limbii române al lui Al. Ciorănescu acceptă originea turcească, pe care o indică, cu o minimă rezervă, şi Dicţionarul limbii române (DLR, Litera O) sau, mai nou, DEXI.  

Înregistrările din dicţionarele noastre mai arată ceva interesant: cuvîntul nu e înregistrat ca atare (în formele oină sau hoină) decît destul de tîrziu. Dacă nu ţinem seama de speculaţii amatoristice, care trec în beneficiul jocului, ca şi cum ar fi vorba de acelaşi cuvînt, menţionarea în texte vechi a unui toponim Oina, constatăm că atestările în texte sînt apropiate de vremea noastră şi sporadice. Dicţionarele indică drept primă prezenţă a cuvîntului pe cea dintr-un studiu folcloristic al lui Al. Lambrior, despre „jocuri de copii“, publicat în Convorbiri literare, nr. 9, 1875, în care autorul enumeră şi descrie ţicul, hoina şi poarca. Termenul hoină a fost înregistrat şi de dicţionarul lui Frédéric Damé. Studii folcloristice şi atlase lingvistice i-au confirmat, apoi, circulaţia în limba vorbită din mai multe zone ale ţării. Tudor Pamfile, în Jocuri de copii (1906) descrie „hoina, cel mai clasic din jocurile româneşti“, cu terminologia culeasă în satul Ţepu din judeţul Tecuci: porcăreală (aducerea mingii), haleală (azvîrlirea), prindere din cuc („de pe sus“). Lambrior vorbea de baci, cete, „cei de la păscut“, pascare, mingea hălită, la bătaie, mingea de cuc.

Circulaţia generală a termenului oină a fost, desigur, determinată de programul aplicat de Spiru Haret, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de introducere în şcoli a unui joc naţional, cu regulament şi competiţii moderne. Cam în aceeaşi perioadă, la începutul secolului al XX-lea, Alexandru Davila introducea cuvîntul în textul piesei sale Vlaicu Vodă (1902): „mă joc de-a hoina“, creînd pentru mulţi spectatori iluzia unei atestări istorice străvechi. Mitul produce şi azi efuziuni lirice: „Chiar dacă deocamdată nu ştim mai multe despre originea sa, nu putem să nu recunoaştem cu surprindere că sonoritatea acestui cuvînt ascunde ceva mistic, şi chiar şi românii care nu-i cunosc pe deplin semnificaţia vibrează lăuntric la auzul lui“ (oina.ro).

Partea cea mai interesantă a istoriei termenului oină rămîne posibila sa legătură cu un alt cuvînt răspîndit: hoinar. Ideea apare în dicţionarele noastre, în explicaţia etimologică a lui hoinar (în DA: „la origine, despre copii: care nu stau acasă, ci joacă hoina“), dar nu mi se pare, dincolo de formă, perfect plauzibilă. Poate că incredulitatea e doar un efect al evoluţiilor divergente: oina a devenit un termen tehnic sportiv, iar hoinarul – un cuvînt expresiv, de-a dreptul poetic.  

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Foto: oina.ro