EDITORIALE ȘI OPINII

Acoperişul începuse să se strice, prin unele locuri chiar intra ploaia. Cei care mai fac şiţă sînt pe cale de dispariţie, la fel şi meşterii care ştiu s-o pună pe casă. Împreună cu prietenul meu, zis Moşu’, ne-am încumetat să ne apucăm singuri de treabă.

Tot urmărind bîlbîielile din politichia românească, scandalurile dintre diversele clanuri ale puterii şi inadecvarea care îi însoţeşte pretutindeni pe oficialii noştri, de parcă ar face parte din ADN-ul lor, mi-am amintit de butler-ul creat, în anii ’80, de scriitorul nipono-britanic Kazuo Ishiguro, în celebrul roman Rămăşiţele zilei.

Manifestaţiile din ultimele zile au adus destul de des în discursul public nu numai termenul hipster, ci şi pe aparent mai puţin exoticul corporatist (prezent şi el în multe dezbateri antropologice şi culturale din ultimii ani).

Am promis săptămîna trecută, în finalul recenziei la cartea Despre China a lui Henry Kissinger, că voi rămîne la acest subiect, cu cîteva dintre gîndurile provocate de carte. La un moment dat, în descrierea încercărilor de a relua contactul între SUA şi China, apare şi Ceauşeşcu.

Apariţia la televizor este una dintre formele cele mai rîvnite şi mai eficiente ale manifestării publice. Mai ales pentru politicieni. Dar şi pentru unii intelectuali „angajaţi“, pentru vedete de tot soiul sau pentru cetăţeanul de rînd, fericit şi el, ca toţi ceilalţi, să-şi vadă chipul pe ecran, cînd se întîmplă să fie invitat, fie şi din raţiuni statistice,

Cînd doreşti să-ţi duci copilul de nici 8 ani în vacanţa de vară, ai la dispoziţie varianta foarte scumpă (în Turcia, la super ultra mega all inclusive, cu piscină, tobogane de apă şi Kinder Disco) sau pe cea „după buget, coane Fanică“, adică doar scumpă (variantă de cazare cît mai onorabilă, plajă, nisip, mare, dejun la autoservire).

Am convenit mai de mult că sînt un grammar nazi. Am spus-o şi o susţin. Ei, nu chiar „grammar“, dar aşa vine vorba. Nu micile scăpări sau gafe gramaticale mă irită (cine ştie cîte mi-ar scăpa şi mie dacă nu ar fi ochiul vigilent al soţiei mele care să revadă tot ce scriu!), ci perversiunile de limbaj.

A produs oarecare vîlvă, săptămîna trecută, numirea doamnei Ramona Mănescu la Ministerul Transporturilor. Doar că subiectul a fost repede acoperit de zgomotul asurzitor al conflictului politic reluat. Şi aşa ne-a scăpat esenţialul din această poveste.

Nici nu a început bine luna ianuarie a acestui an că un important ziar britanic (The Telegraph) a atacat deja, într-un articol amplu, subiectul cultural al anului, adică bicentenarul Verdi – Wagner. A făcut-o într-un fel cît se poate de previzibil, stabilind aproape un pattern pe care îl va urma presa de larg consum tot anul.

Ion Codru Drăguşanu? Nimeni n-a auzit de el. Cartea lui, singura lui carte, a apărut în 1865 la Sibiu şi, după ediţiile din 1910 şi 1942, datorate lui N. Iorga şi lui Şerban Cioculescu, a mai fost doar o dată pusă în circulaţie, sub îngrijirea lui Romul Munteanu, cu o introducere foarte consistentă.

Pe unele străzi din centrul Bucureştiului, de la un capăt la altul, în dreptul fiecărei instituţii sau firme stă cîte un individ cam fără treabă. De obicei, sînt oameni trecuţi de o vîrstă, cu păr alb şi burţi respectabile şi pare că se cunosc între ei. Hainele lor nu dau tocmai impresia de fresh, dimpotrivă.

Tînărul universitar filolog se aşeză, obosit, la o masă de pe mica terasă aflată în vîrf de munte. După atîta drumeţie, cabana de lemn, izolată între pădurile de brad, i se păru o veritabilă oază de fericire. Cu ferestre ondulate, aidoma ochilor, edificiul liliputan îşi iţea acoperişul ţuguiat, din vegetaţia abundentă.

Expresia colocvială a schimba calimera e foarte folosită, în ciuda caracterului relativ obscur al substantivului pe care îl cuprinde, sau poate tocmai datorită acestuia: aşa cum observa Iorgu Iordan acum mai bine de o jumătate de secol, „expresivitatea formulei vine de la originea străină a cuvîntului principal“ (Stilistica limbii române, 1944, capitolul „Izolări“ [1975: 273]).

Henry Kissinger a scris despre China. Aşa se şi numeşte cartea, simplu: Despre China (Editura Comunicare.ro, 2012) – cînd eşti Kissinger nu simţi nevoia să dai titluri sau subtitluri lungi, ajunge un „Diplomaţia“ şi faci şcoală.

Acum ceva timp, domnul Radu Cosaşu mi-a dăruit o tăietură de ziar vechi, în care era preluat scurtul discurs pe care l-am rostit pe data de 11 mai 1990, dinaintea „parlamentului“ de atunci (CPUN: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Instituţia urma să-şi încheie mandatul, în urma alegerilor, şi, inevitabil, s-a organizat o „sesiune festivă“, plină de „discursuri de adio“.

Deunăzi, necaz. Mic. Mi s-a rupt o cureluşă la sandale. Ce puteam face, altceva decît a încuraja pe micii reparatori artizanali din cartier, cu o comandă solidă de magnitudinea unei cusături de aproximativ 3 centimetri? Am întrebat cît costă. Doar 10 lei! Cînd e gata? Păi, cam într-o oră.

Prima mea vizită în Italia a fost la Perugia, iar acolo, prima casă în care am intrat a fost aceea a Cristinei. O casă veche, agăţată de un zid etrusc şi mai vechi. Prin mijlocul bucătăriei lor cu mozaic veneţian trecea un şir de pietre mari şi lustruite: „un rest de zid etrusc“ – m-a lămurit Cristina.

Ar costa cu puţin mai mult de 26 de milioane de euro, din care un sfert sînt fonduri europene nerambursabile. Ar fi gata în circa un an şi jumătate, dacă nu vor interveni piedici. Şi, mai ales, va sparge monopolul Gazprom asupra Republicii Moldova.

Ştiu că e imposibil să avem, curînd, un preşedinte cum a fost Ronald Reagan. Dar măcar un preşedinte care să ştie să spună o glumă bună din cînd în cînd, în discursul său politic, zău, simt că putem avea.

Iulie a venit şi a trecut aşa cum se anunţase, cu arşiţă copleşitoare. Din oraşul dogoritor, atîţia au fugit sau se pregătesc să plece acum în vacanţă, încît ai crede că nu se mai întîmplă nimic. Ba da, se urzesc planuri la Primăria generală pentru viitoarele mari transformări urbanistice.

Relativ recent, am rugat un mai tînăr amic să mă ajute, pe ultima sută de metri, cu două bilete la o semifinală de Wimbledon (misiune imposibilă, ştiu...). Apelul meu era motivat de faptul că el mă mai salvase cîndva, tot la un meci de tenis care se juca cu casa închisă, cu o invitaţie din partea sponsorului principal al turneului.

Luna septembrie 2013 aduce multe surprize pentru cei care iubesc muzica bună: sigur, e Festivalul Enescu, dar sînt şi multe discuri de cea mai bună calitate, accesibile şi celor care nu au mai prins un bilet la Festivalul Enescu.

Cînd eram mic, am auzit, în interiorul unei discuţii aprinse între taică-meu şi cîţiva amici de-ai săi, pe cineva exclamînd cu o silă enormă: „Sîntem, domnilor, o literatură mică, fără un Nobel măcar, unul singur, acolo, de sămînţă...“

În discursul public românesc, etichetările morale negative sînt aplicate fără ezitare, în situaţii conflictuale, de ceartă şi atac: aşa aflăm, pe rînd, de la adversarii oficiali sau de la moderatorii înverşunaţi, că diverşi politicieni sînt hoţi, criminali, corupţi, trădători etc.

"Îmi rămîne în minte ceva despre cine era Costică Ştefănescu. Pentru că nu putea fi oricine. Mă refer la meciurile din curtea şcolii, sau din „vale“, maidanul prăfuit de lîngă baltă, Balta Albă.Costică Ştefănescu trebuia să fie un tip înalt, cu „statură“, cu voce autoritară, cu şuturi în fund cui nu făcea ce trebuie."

Este, în mod clar, vremea cărţilor de istorie care explică totul prin foarte puţin – epoca unor teorii mari, ambiţioase. Jared Diamond, prin a sa Viruşi, arme şi oţel (Editura All), explica totul prin geografie pură: Europa, cu munţii săi care au fragmentat comunităţile, s-a ales cu regate mici, în eternă competiţie;

„Sexagenarios da ponte!“ – suna un slogan al Romei antice. „Sexagenarii să fie aruncaţi de pe pod“. S-ar zice că, odată cu răspîndirea creştinismului, această „soluţie“ radicală la problema bătrîneţii a fost abandonată. Dar ea a supravieţuit, în subteranele mentalului european, îngrijorător de mult.

Scurtă recapitulare pentru publicul urban şi activ al Dilemei vechi: Uniunea Europeană acordă subvenţii directe pentru terenul agricol. Acestea nu au legătură cu cantitatea de grîu, porumb sau cartofi care este produsă pe respectivul teren.

Şcoala de vară de la Konitsa e neschimbată. În ciuda crizei, organizatorii au reuşit şi de data aceasta să adune studenţi din toţi Balcanii, pentru două săptămîni de cursuri şi teren „transfrontalier“, în Grecia şi Albania.

Cererea vicepremierului şi ministrului olandez pentru Afaceri Sociale, Lodewijk Asscher, ca Uniunea Europeană să instituie un „cod portocaliu“ privind circulaţia forţei de muncă în interiorul spaţiului comunitar, reprezintă mai mult decît un nou puseu al populismului.

„Mă simt obligată să intervin cu o corectură foarte importantă la ultimul tău articol. S-a produs o confuzie regretabilă, mai ales pentru cei învinuiţi de tine de intenţii «criminale». Universitatea de Arte (rector, istoric de artă Ruxandra Demetrescu, în 2008, în prezent pictorul Cătălin Bălescu) nu a avut niciodată o intenţie negativă faţă de casa Alex."

Nu e ceea ce sîntem obişnuiţi să numim „coşar“. Dar nici meseria nu mai e ceea ce ştiam. Adrian Iuga a terminat Facultatea de Instalaţii pentru Construcţii, în 1986, ca specialist în informatică pentru instalaţii. În anii ’80, informatică?... – mă mir.

Nu apuc să intru bine pe poarta atelierului că şeful, aplecat asupra unei roţi, îmi priveşte o clipă bicicleta peste umăr şi mă întreabă: „Probleme cu frîna din faţă? Nu mai funcţionează? S-a îndoit cablul?“ A ochit buba din prima şi mă scuteşte de explicaţii.

"Deduc din interogaţie, dar poate mă înşel, că plecaţi de la ipoteza că Sorana Cîrstea şi Simona Halep sînt anonime în România. Sînt? Eu nu cred asta. Dimpotrivă, cred că sportul are o capacitate de promovare superioară performanţei sportive în sine."

Încercînd să mă „remediez“ deunăzi, în camera de hotel, după o dimineaţă plină de ascensiuni montane, am deschis demodatul televizor Samsung, aşezat deasupra minibarului ticsit cu răcoritoare şi alcoholic beverages de tot soiul şi de toată gradaţia.

Cît de uşor se poate degrada sensul termenilor de politeţe a arătat-o Lazăr Şăineanu, înregistrînd (în Încercare asupra semasiologiei limbei române, 1887) conotaţiile negative ale unor cuvinte cîndva la modă şi pline de respect, de la jupîn la coană şi madamă.

În 21 martie 1995, Florica Diamandi a făcut o plîngere penală împotriva lui Nicolae Zotescu, fost procuror militar, şi împotriva lui Mişu Dulbergher (Dulgheru), fost inspector general în cadrul Securităţii. Trecuseră 47 de ani de cînd soţul său, Alcibiade Diamandi, fusese arestat din ordinul celor doi, pe 21 aprilie 1948, pentru „uneltire contra siguranţei statului“.

Se vorbeşte adesea, în lumea românească de azi, despre „absenţa modelelor“. Dacă ar fi să intrăm în detaliile subiectului, ar trebui să luăm în discuţie o sumedenie de teme colaterale: absenţa nevoii de modele, diminuarea capacităţii de a admira (dublată de euforia contestării), subversiunea falselor modele şi, de fapt, sensul însuşi al noţiunii de „model“.

„Vecină, mai ai nişte bulgăraşi din ăia de brînză?“ „De ce, vecină, să îi pui de gît, să te plimbi pe uliţă, sau să-i mănînci?“ Recunosc, e o glumă căreia nu i-am prins sensul. Pentru mine, este o replică nereuşită. Sînt sigur că aţi văzut reclama, repetată, de sute de ori, pe micile ecrane.

Măcar cu asta sîntem cu toţii de acord: bunele relaţii dintre România şi Ungaria reprezintă cheia stabilităţii regionale. Şi mai ştim că aceste relaţii nu sînt uşor de menţinut la un nivel liniştitor, date fiind resentimentele de ordin istoric. Cum s-ar spune, o bună relaţie româno-ungară are nevoie de politicieni cu viziune.

Ar trebui să încep cu o erată: nu o greşeală de tipar, ci o greşeală a mea. Îmi aminteam că am văzut pe un plan din 1895 trei case, situate pe strada Christian Tell, avînd numele arhitectului pe care nu l-am citit bine: O. Bonis.

Gîrda de Sus, Arieşeni şi undeva sub tîmpla muntelui, Casa de Piatră. Cîteva case, nu mai mult de 10-15, încheiate cu bîrne de lemn, ridicate pe lespezi, sau, rareori, cu temelie de piatră; fără drum, fără număr la casă.

„Sînt inginer instalator, dar nu am practicat niciodată“ – îmi spune zîmbind Ada Solomon despre meseria sa. Cînd a terminat facultatea („onorabil, zic eu, din respect pentru profesorii mei, pe care i-am iubit foarte tare“), s-a angajat ca agent de vînzări, apoi a lucrat în publicitate.

Un prieten mi-a istorisit o întîmplare din vremea cînd era foarte tînăr, în ultimii ani ai guvernării Celui mai iubit fiu al ţării. Era în august, imediat după sărbătorirea Zilei Naţionale, în vremea în care evenimentul istoric de la 23 august 1944 căpătase titulatura oficială de „Revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă“.

"Fanii iubesc fantome. Care se întrupează din cînd în cînd, dar n-au corporalitate permanentă nici măcar cînd e vorba de echipe istorice. Unii au noroc. Situaţia Timişoarei e exemplul cel mai bun: există formaţia din Liga a 5-a, susţinută de bărbaţi, femei copii, bunici pe biciclete, un pluton care se deplasează prin satele de vest, la meciurile în deplasare, colorînd cîmpia în violet, în lipsa lavandei"