Despre bătrîneţe

„Sexagenarios da ponte!“ – suna un slogan al Romei antice. „Sexagenarii să fie aruncaţi de pe pod“. S-ar zice că, odată cu răspîndirea creştinismului, această „soluţie“ radicală la problema bătrîneţii a fost abandonată. Dar ea a supravieţuit, în subteranele mentalului european, îngrijorător de mult. În anii ’60 ai secolului trecut, printre tinerii insurgenţi ai marilor capitale de pe continentul nostru, se răspîndise îndemnul: „Să nu aveţi încredere în cei care au mai mult de treizeci de ani!“ După aproape două milenii de creştinism, portretul negativ al bătrîneţii era, prin urmare, încă la îndemînă. La drept vorbind, suportul scripturar al unei apologii creştine a vîrstei tîrzii nu e, nici el, tocmai încurajator. Iisus ne-a învăţat lucrurile esenţiale: cum să ne rugăm, cum să făptuim, cum să ne iubim aproapele, cum să suferim şi cum să murim. Dar n-a apucat să întruchipeze, exemplar, starea bătrîneţii. Şi-a sfîrşit viaţa la 33 de ani, iar cei 12 ucenici care i-au stat aproape abia dacă aveau, atunci cînd i-a părăsit învăţătorul lor, vîrste cuprinse între 18 ani (Sf. Evanghelist Ioan) şi 32 de ani (Sf. Petru). Întreaga ţesătură a Noului Testament iradiază un anumit elan, o anumită prospeţime tinerească, în contrast cu „gerontocraţia“ patriarhilor vetero-testamentari. În ambianţa Evangheliei nu bătrîneţea este, de altfel, vîrsta ideală, vîrsta apoteozei spirituale. Vîrsta deplinătăţii, a credinţei şi cunoaşterii mature este vîrsta atinsă de Iisus, vîrsta bărbăţiei, a perfecţiunii măsurate după modelul hristic (Efeseni, 4, 13: „…starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos“).

Din cele 25 de ocurenţe ale cuvîntului presbyteros în cele patru evanghelii, majoritatea se referă nu la vîrstă, ci la o funcţie publică şi încă una discutabilă din perspectiva destinului hristic. Bătrînii sînt parte a conducerii comunităţii iudaice, membri ai Sanhedrinului (cf. Marcu 8, 31: presbyteroi, archiereis, grammateis), răspunzători, aşadar, de punerea sub acuzare şi de condamnarea lui Iisus. (…). În Faptele Apostolilor, în Apocalipsă, în Epistolele Pauline şi în cele Soborniceşti, alături de menţinerea sensului negativ din evangheliile sinoptice, apare frecvent şi sensul de „preoţi“ ai noii comunităţi.(…).

Bătrîneţea, aşa cum apare în Noul Testament, poate fi, aşadar, conotată negativ, ca emblemă a unei autorităţi opace la mesajul noutăţii hristice, ca întruchipare a unei tradiţii anchilozate, ca blocaj, dar şi pozitiv, ca oficiu legitim, ca „vrednicie“ slujitoare, ca magisteriu.

Cultura europeană a preluat această „duplicitate“ a termenului producînd, în mare, două tipuri de discurs despre bătrîneţe. Unul patetic, sumbru, cu un subton de masochism, la capătul căruia te simţi condamnat ireversibil la neputinţă, durere şi moarte: bătrîneţea e anticamera penibilă a sfîrşitului: o colecţie tot mai amplă de degradări, avînd ca limită ultimă opacitatea neantului. Există însă şi un discurs despre bătrîneţe orientat spre euforie. Bătrîneţea are farmecul ei ireductibil: un amestec subtil de înţelepciune, autoritate şi virtute, o bună ocazie de a recupera, compensatoriu, un mod de viaţă mai pur, liber de ingerinţele corpului, încărcat de beneficiile unei lungi experienţe. Toate „pierderile“ fireşti ale vîrstei sînt dublate de norocoase „cîştiguri“. Pe scurt, bătrîneţea survine ca un răgaz binemeritat şi ca o şansă de relansare, în perspectiva unui alt orizont decît acela al determinărilor pămînteşti. (…)

Bătrîneţea nu este, prin ea însăşi, un paradis. Ar fi iluzoriu – şi, aş spune, necreştinesc – să trecem euforic cu vederea neajunsurile, suferinţele, cearcănul de dramă omenească pe care orice bătrîn, oricît de tonic, le resimte mai devreme sau mai tîrziu. Nu poţi lua, în mod ipocrit, decrepitudinea drept binecuvîntare. Nu poţi trăi, fără amărăciune, veştejirea intelectuală şi trupească. A încerca să înţelegi, edificator, aceste „accidente“ e a te apropia de o temă străveche, complicată şi riscantă: tema răului. Altele sînt, totuşi, soluţiile bătrîneţii creştine: răbdarea, rugăciunea şi, oricît ar părea de îndrăzneţ, umorul. Bătrîneţea e „prilejul“ optim, privilegiat, al răbdării neresemnate, al convertirii fiecărui gest sau gînd în neîntreruptă rugăciune şi al rîsului restaurator. Fireşte, nu vorbim de rîsul neruşinării, al trivialităţii, al deriziunii lumeşti, ci de rîsul „eschatologic“, cel pomenit în Evanghelia după Luca (6, 21): „Fericiţi cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde!“ E rîsul cuprins în numele dat lui Isaac, rîsul aflat la limita dintre perplexitate şi speranţă al părinţilor săi Avraam şi Sara, rîsul unor bătrîni care se intersectează cu surîsul lui Dumnezeu. E „rîsul înţelepţilor“, de care se ocupă Clement din Alexandria în capitolul 5 din cartea a doua a Pedagogului: un rîs „măsurat“, „educat“, mai aproape de armonia surîsului, decît de veselia tîmpă şi zgomotoasă, sau de acreala celui iremediabil mohorît. 

(Fragmente din conferinţa care va deschide Festivalul Dilema Veche din Cetatea Alba Iulia, pe 30 august 2013)