Food nazi
Am convenit mai de mult că sînt un grammar nazi. Am spus-o şi o susţin. Ei, nu chiar „grammar“, dar aşa vine vorba. Nu micile scăpări sau gafe gramaticale mă irită (cine ştie cîte mi-ar scăpa şi mie dacă nu ar fi ochiul vigilent al soţiei mele care să revadă tot ce scriu!), ci perversiunile de limbaj. Da, iubesc limba şi ca atare sufăr profund cînd este violată. O impoliteţe pe ici, o neatenţie pe colo, treacă-meargă, dar siluire – şi încă siluire publică, aşa, în văzul lumii şi nepedepsită de lume? Ei bine, nu, asta mă scoate din minţi! Şi cred că ar trebui să-l revolte pe oricare om, căci omul a dus comunicarea, una dintre cele trei trebuinţe fundamentale ale oricărei fiinţe vii, pe nişte culmi de rafinament care l-au făcut Om. Este deci inuman să violezi limba! Dar nu o să mai insist asupra acestei chestiuni: dosar închis.
Acum aş vrea să deschid alt dosar şi să mă declar food nazi. Hrana, cealaltă trebuinţă fundamentală a lumii vii, a fost dusă şi ea pe nişte culmi de rafinament care au ajuns să definească omul. (Despre cea de-a treia trebuinţă, reproducerea, nu am de gînd să mă pronunţ, căci, transformată în sexualitate, nu pare să fie – deocamdată – ameninţată în vreun fel; chiar dacă ar fi cîte ceva de spus şi despre diluarea erotismului în simplă sexualitate, dar, mă rog, aici fiecare să se descurce cum poate...) Mîncarea însă este şi ea ameninţată de tot felul de perversiuni.
Nu vă gîndiţi că am de gînd să vă vorbesc acum despre diversele forme şi reţete de „alimentaţie raţională“, fie ele comuniste sau de piaţă. Nu e treaba mea şi nici n-am ţinut vreodată să fiu prea „raţional“ în această privinţă. Altceva mă îngrijorează, ceva similar cu siluirea limbii: aşa cum limbajul poate fi redus la comunicare pragmatică, şi mîncarea poate fi redusă la hrană utilă. E un păcat? Nu, dar e păcat...
Mă gîndeam la toate acestea în golfuleţul meu din Kefalonia, unde la fiecare masă plecam încîntat, dar şi frustrat că nu am apucat să mănînc şi celălalt fel, şi altă specialitate, că poate n-o să apuc să degust tot. La Maria erau specializaţi în saganaki, de scoici, de fructe de mare, de tot ce vreţi, dar aveau şi minunata plăcintă kefaloniană şi o musaca de mă ia cu ameţeală numai cînd mă gîndesc. La vecini erau specializaţi în peşti, de tot felul, expuşi într-o vitrină frigorifică imensă, peşti despre care nici măcar nu auzisem în viaţa mea. De fiecare dată cînd venea prînzul, dădeam la ban, fiindu-mi imposibil să mă decid pe care dintre restaurante să îl aleg. Ei bine, ce credeţi că mîncau mai toţi tinerii din jurul nostru? Cu obsesiile mele mici, dar persistente, am făcut timp de cîteva zile o statistică: să tot fi fost trei sferturi dintre ei care au comandat pizza cu cola. Sau „ţicăn“, căci puiul e mai dietetic. Treaba lor, veţi zice, de gustibus non disputandum. De acord, dar gust să fie! Şi apoi e păcat, nu pentru că au ales de data asta ubicua pizza (din care ar fi găsit versiuni mai bune la ei acasă decît la greci), ci pentru că, în mod evident, nici nu s-au gîndit că ar putea să-şi dorească altceva. Despre gusturi putem discuta, dar despre moartea gustului, ba! Să preferi nişte hanuri în care să comanzi mereu acelaşi lucru atunci cînd poţi să stăpîneşti imperiul multicultural al mîncării mi se pare chiar de prost-gust. Ca să nu mai vorbim că aceste mono-manii sînt moartea pasiunii, atrofiază nu doar gustul, ci şi curiozitatea. Şi să nu-mi spuneţi că nici curiozitatea nu e ceva nobil, care să nu merite apărată!
Mi-am adus aminte, cu această ocazie, de versiunea şi mai gravă a siluirii papilelor. Eram într-o dimineaţă într-un restaurant mai cu pretenţii, undeva prin Dorobanţi. Un tip la şapte ace s-a aşezat la masa de alături şi a comandat o ciorbă de burtă. Bun, a avut omul o noapte mai grea, puteam să-l înţeleg şi să-l aprob din toată inima. A cerut apoi un Courvoisier, din care mai trăgea cîte o duşcă în timp ce leorbăia ciorba. Îmi venea să-i torn farfuria în cap şi să păstrez coniacul pentru mine! Ăsta era de-acum viol în toată regula! Nu combini ciorbă de burtă cu coniac, icre negre cu ceapă, un Chateauneuf-du-Pape cu pepsi etc., şi toate acestea nu pentru că nu e bine, ci pentru că nu e bun. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sînt un purist şi cu atît mai puţin nu sînt împotriva „combinaţiilor“. Bucătăria chineză, de pildă, are nişte combinaţii care nici măcar nu au trecut vreodată prin capul europenilor, dar chinezii au muncit vreo cîteva milenii ca să le găsească pe cele „bune“. Sau – ca să nu-i supăr pe vegetarieni – ceea ce ştie să facă bucătăria indiană, combinînd toate plantele ei, întrece orice imaginaţie. În sfîrşit, deşi sînt circumspect, admir fără rezerve bucătăria fusion, dar trebuie să fii grand chef ca să-ţi iasă.
Pe scurt, ceea ce vreau să spun este că a sărăci mîncarea, precum şi a sărăci limba, este un mod stupid de a sărăci omul – şi astfel umanitatea din tine. Ca în bancul cu Radio Erevan: Este adevărat că Elveţia poate să devină comunistă? Noi răspundem: Da, este adevărat, dar ar fi păcat...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
