Etichete etice

În discursul public românesc, etichetările morale negative sînt aplicate fără ezitare, în situaţii conflictuale, de ceartă şi atac: aşa aflăm, pe rînd, de la adversarii oficiali sau de la moderatorii înverşunaţi, că diverşi politicieni sînt hoţi, criminali, corupţi, trădători etc. Acuzaţiile sînt, în esenţă, simple insulte, exprimînd o stare subiectivă de nervozitate şi dispensîndu-se suveran de dovezi; aparţin, ca şi generalizările (toţi fură, guvernanţii sînt nişte criminali etc.) unui registru hiperbolic. În mod paradoxal, însă, cînd o anumită persoană ajunge să fie nu doar anchetată, urmărită şi judecată, ci chiar condamnată definitiv, adjectivele etice sînt ocolite cu pudoare, se instalează în mass-media o respectuoasă corectitudine politică. Se spune doar că respectivul a fost condamnat pentru furt, dare de mită, primire de mită, abuz în serviciu etc. Formula descriptivă lasă, parcă, o portiţă de ieşire (pe care o deschid larg lungile talk-show-uri de seară): poate că omul nu e vinovat, poate că ne aflăm în faţa unei teribile erori judiciare...     

A nu face pasul de la o constatare obiectivă, de la o informaţie juridică (de exemplu: condamnat pentru furt) la o etichetare morală (de exemplu: hoţ) poate avea motive diferite. Unele, justificate, sînt de natură religioasă sau aparţin formelor moderne de protejare şi respect al individului: hoţul se poate pocăi sincer şi se poate converti spectaculos (în plan mistic), sau îşi poate schimba total comportamentul, reintegrîndu-se social (în plan profan). Etichetarea morală „pe viaţă“ ţine de un cod al onoarei pe care modernitatea nu-l mai exhibă şi pe care spaţiul românesc pare să nu-l fi exersat niciodată cu mare convingere. În mod dramatic, poate nedrept, dar foarte util pentru buna funcţionare a unei comunităţi, acest cod spune, în esenţă, că onoarea e ceva ce, chiar de la prima abatere, se pierde – şi anume definitiv.

Desigur, etichetarea depinde şi de posibilităţile oferite (în uzul curent, nu în accepţiile juridice) de limbaj, de decupajul lingvistic al realităţii. Hoţ e definit în dicţionare ca „persoană care fură“: descriere ambiguă, care depinde de accepţia momentană sau iterativă atribuită verbului la prezent. Definiţia se potriveşte şi situaţiei în care cineva a devenit hoţ în momentul în care a furat, prima şi poate ultima dată, dar şi cazului în care individul obişnuieşte să fure, în mod repetat şi profesionist. Şi mai complicat e cu celelalte infracţiuni mai mult sau mai puţin moderne: falsul, mituirea, traficul de influenţă, evaziunea fiscală etc. Nu prea dispunem de termeni care să le eticheteze mulţumitor; pentru unele dintre ele, se foloseşte tot mai des adjectivul corupt („judecătoarea coruptă şi-a sunat vrăjitoarea“, rtv.net; „Funcţionarul corupt a ajuns în arest“, adevarul.ro), chiar dacă în DEX, definiţia cuvîntului a rămas una limitativă, legată de sfera sexuală: „care se abate de la morală; desfrînat, depravat, stricat“. Pentru corupător, lucrurile stau şi mai rău: chiar şi Internetul furnizează atestări mai ales pentru ipostaza „corupător de minore“. Nu-i vorbă, presa recurge uşor la registrul colocvial şi la inovaţii expresive: etichetele şpăgar, penal, puşcăriabil sînt rostite şi scrise cu destulă dezinvoltură: „Rectorul şpăgar, oripilat de celulă“ (evz.ro); „Directorul penal de la Camera Agricolă, apărat de colegi“ (adevarul.ro); „Deputatul puşcăriabil a şters-o iremediabil!“ (lideruldeopinie.ro). Doar că aceste adjective au o notă de neseriozitate, o amuzantă lipsă de responsabilitate, care le plasează mai aproape de insulte decît de o judecată etică obiectivă. În mod surprinzător, adjectivul necinstit, vechi şi cu aplicabilitate generală, pare aproape ieşit din circulaţie: am găsit doar cîteva atestări contemporane (majoritatea din texte literare şi juridice) pentru sintagma funcţionar(ul) necinstit.

Lumea contemporană are, totuşi, ciudăţeniile ei: aparent reneagă (ca teorie generală) codul onoarei; de fapt, îl aplică adesea, fără să o recunoască. Cei care ascultă doar mesajul public (mai ales lamentaţiile despre degradarea ireversibilă şi relativismul judecăţii etice) pot fi păcăliţi: ajung să creadă că, într-adevăr, toată lumea fură, că toate examenele se trec prin şpagă, toţi copiază, totul se uită şi nici o culpă din trecut nu mai contează. Or, se prea poate să descopere – prea tîrziu – că riscurile sociale sînt mult mai mari decît credeau şi că onoarea pierdută chiar nu se mai întoarce.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).