Cătălin TOLONTAN

„Piloţii sînt ca bananele. Rareori îi vezi singuri.“ Eram într-un aeroport cînd ai spus asta şi m-am luminat. Nu s-a văzut, probabil, niciodată nu se vede, dar m-am destins şi m-a cuprins o bucurie albă pe dinăuntru, ca în momentul cînd eram de vîrsta ta şi pătrundeam în casa de la ţară a bunicilor, în prima zi de vacanţă.

"Deduc din interogaţie, dar poate mă înşel, că plecaţi de la ipoteza că Sorana Cîrstea şi Simona Halep sînt anonime în România. Sînt? Eu nu cred asta. Dimpotrivă, cred că sportul are o capacitate de promovare superioară performanţei sportive în sine."

"Încerc un răspuns informativ. Vlad Chiricheş, 24 de ani, este fotbalist la echipa naţională şi la Steaua, club unde cîştigă 10.000 de euro pe lună. A primit o ofertă de transfer la echipa londoneză Tottenham, unde ar fi cîştigat 120.000 de euro pe lună, cît ia la Steaua într-un an."

"Dacă n-am avut un Havel în politică, n-am avut nici un Popescu în conducerea fotbalului, pînă acum. Şi asta nu ţine de Havel sau de Popescu, ci de noi. Pentru că un lider progresist şi competent este, în bună măsură, extracţia mediului de unde provine, care-l elevează şi pe care ajunge să-l conducă pentru a radia „puţin mai bine“ în jurul său."

Pînă la cazul Oscar Pistorius, publicul a văzut doar faţa eroică a eforturilor pe care le fac performerii cu handicap. Ei au impresionat şi au inspirat. Pentru prima oară în istorie, Jocurile Paralimpice s-au disputat cu casa închisă, anul trecut, la Londra.

"Fotbalul e frumos pentru că nu vrea să facă dreptate. Ori de cîte ori îl delegăm să fie justiţiar, fotbalul ne face de rîs, ceea ce nu e deloc rău în aceste zile în care orice zîmbet e util, mai ales cel îndreptat spre propriile naivităţi. Ani la rînd, cluburile din Spania au dominat Europa, făcîndu-ne să nu mai pricepem nimic."

"În ultimele luni, Gazeta Sporturilor a descoperit mai multe evenimente fictive din sportul românesc. Cîteva milioane de euro au fost cheltuite de către Clubul sportiv al Primăriei Capitalei – pentru competiţii de şah, baschet sau volei, care n-au existat niciodată."

"Cînd Mircea Lucescu spunea, acum mai bine de un deceniu, că o generaţie întreagă de suporteri stelişti s-a clădit pe cîştigarea Cupei Campionilor Europeni şi că acesta va fi un beneficiu pentru zeci de ani, ne-am uitat la el ca la un pastor al gîndirii laterale. Pe scurt, ca la un ţicnit. Omul avea dreptate!"

"Scriu investigaţii de fix 20 de ani. Prima dintre ele a fost despre complicitatea oficialilor din Guvernul României în fenomenul dopării sportivilor. În acea vreme, seria de articole ne-a costat, pe mine şi pe colega mea, cunoscuta jurnalistă sportivă de azi şi comentatoare Luminiţa Paul, locul de muncă."

"Pentru că sportivii veterani povestesc despre noi într-un fel care ne tulbură. Dacă nu putem începe să trăim sănătos de luni, 1 ianuarie, măcar luăm act de faptul că poţi nu doar alerga maratonul la 38 de ani, dar îl şi poţi cîştiga, performanţă pe care a reuşit-o Constantina Diţă la Olimpiada de la Beijing, din 2008. După nume, pare româncă."

2012 a fost un an al încordării, al lipsurilor şi, mai ales, al temerilor. A fost un an în care ne-a devenit clar că trăim într-o criză care a trecut de la forma de V la W şi, mai apoi, a păşit legănat către infinit, rog tehnoredactarea Dilemei vechi să caute semnul acela care arată ca un circuit de Formula 1.

Victoria lui CFR acasă la Manchester United va rămîne în istoria pagubelor marelui club insular. Pentru că CFR e prima echipă din estul Europei care o învinge acasă pe United în cupele europene. Nici ruşii, nici polonezii şi nici cehii n-au izbutit acest lucru, ci românii.

Boxul românesc era un sport onorabil atunci cînd se ocupa de box. Sport care, în ciuda reputaţiei, are mai multă legătură cu mintea şi cu sufletul decît cu pumnii. În ultimii ani, boxul nostru a intrat în epoca retoricii.

Fotbalul românesc nu înseamnă doar Bonetti, probabil fostul antrenor al lui Dinamo în momentul apariţiei acestui articol. E fatal să vorbeşti într-un săptămînal despre fotbal, pentru că lucrurile de luni se pot răsuci spectaculos pînă joi, cînd apare la tarabe Dilema.

Reacţionăm exagerat, e adevărat. Şi unul dintre motive este faptul că, deseori, nu facem diferenţa dintre victorie şi înfrîngere. Ne comportăm de parcă nu hiperbola e principala problemă, ci confuzia. Confuzia pe care o practicăm în orice domeniu.

„Am schimbat antrenorul ca să provoc un şoc la echipă“ – este fraza favorită a patronului român de club de fotbal. Dacă Adrian Porumboiu, unul dintre cei mai fertili gînditori aparţinînd acestei şcoli filozofice, şi-ar schimba şoferii de pe combine la fel de des ca antrenorii, afacerile sale ar avea de suferit.

Stadionul este, peste tot în lume, o materializare de o după-amiază sau de o seară a subconştientului colectiv. Sub lumina reflectoarelor se unduiesc spre cer, chemaţi de muzica tribunelor, toţi şerpii celor mai ascunse gînduri ale oamenilor.

În fotbal, sportul unde valoarea unui antrenor se măsoară în funcţie de ultimul său rezultat, evaluarea fanilor ţine de hidrologie. Anotimpurile în care debitul răurilor se ţine semeţ îi fac pe suporteri să fie la fel. Exigenţa lor este direct proporţională cu entuziasmul crainicului de la emisiunea Cotele apelor Dunării.

Uite cum e cu Olimpiada. Mi-a scris-o din țară un coleg jurnalist de la Brașov. Pentru că îmi place să citez oamenii, îi dau numele. Răzvan Prepeliță mi-a zis că „poți să scrii oricît despre medalii de aur cît un munte de aur și vei avea mult mai puține comentarii decît articolul pe care l-ai scris despre referendum“.

România are 200 de gimnaste, la toate categoriile de vîrstă şi la toate aparatele. De la cea mai mică sportivă legitimată şi pînă la „veterana“ de 25 de ani Cătălina Ponor, lidera de experienţă şi de medalii a lotului pe care Belu şi Bitang l-au adus la Londra. Statele Unite au sute de cluburi, nu de gimnaste!

"N-am prea văzut Euro 2012 la TVR. Se mai poate face ceva aşa încît să vedem Olimpiada? Cînd am primit întrebarea, răspunsul era „Nu“. Cîteva zile mai tîrziu, el s-a făcut „Da“. Ce s-a întîmplat în aceste zile? Ceva ce agenţia France Presse a numit „O mobilizare puternică, rapidă şi în general rară pentru România."

"Depinde ce vrei să înţelegi după acest Froch – Bute care s-a terminat în repriza a cincea prin înfrîngerea campionului român. E o întîmplare pe care timpul nu o îndepărtează, ci o învăluie în mituri care cresc. Destui oameni, unii specialişti cu decenii de viaţă în box, susţin că meciul n-a avut nici o logică şi, de aceea, conchid că a fost un blat pentru pariuri."

Prin ce fel de gimnastici se menţine gimnastica noastră? "Prin gimnastica minţii, prin gimnastica minţii, dragă redacţie. O poveste. Înainte de Campionatele Europene, Octavian Belu şi Mariana Bitang, cei doi antrenori ai lotului naţional de gimnastică, au declarat repetat că nu batem drumul pentru palmares."

"Nu ştiu de ce spaniolii pot să aducă în finala Europa League două echipe de mijlocul clasamentului din propria ţară. Şi nu mi-e ruşine din cauză că nu ştiu! E bine, cînd şi cînd, să te saturi de omniscienţa ta în calitate de gazetar. O spune frumos Amélie Nothomb, undeva"

Dosarul Transferurilor şi Cazul Valiza sînt două procese penale în care magnaţii fotbalului au cîştigat meciul cu procurorii cu un scor de 20-0. Este diferenţa dintre anii de închisoare ceruţi de DNA şi sentinţa „Inculpaţii sînt achitaţi!“, verdict care a venit dinspre judecători. În fond, asistăm la o lecţie.

După Cupa Davis, Olanda a ieşit şi ea de pe lista celor mai buni vecini care n-au fost niciodată vecini, dar au rămas buni. Olandezii au fost susţinători loiali ai disidenţilor români încă de acum trei decenii, contribuabili direcţi ai platformelor democratice din România şi investitori masivi în piaţa noastră.

„Starea precară de sănătate a românilor determină ca ţara să piardă anual 15% din PIB“, constată un recent studiu realizat de Institutul de Prognoză Economică din cadrul Academiei Române. Asta înseamnă cam 40% din toate cheltuielile statului! Să finanţezi 40% din buget dintr-o sursă pe care acum n-o ai la dispoziţie este enorm!

Cînd premierul a spus că „nu sîntem o ţară de înotători, nu am o mare apetenţă pentru piscine săpate în diferite localităţi“, mediul politic a interpretat declaraţia ca pe o maliţie curajoasă la adresa Elenei Udrea. Era un mod subtil prin care tînărul premier îşi proba independenţa. Şi, ce să vezi, era şi demonstraţia unei ignoranţe spectaculoase.

Cînd am pornit, în februarie 2006, împreună cu cîţiva colegi de la Gazeta Sporturilor, investigaţia privitoare la transferul fotbalistului Bratu de la Rapid la Galatasaray, confirmările au venit mai repede decît ne aşteptam. Gică Popescu a plătit Fiscului o sumă de peste 400.000 de dolari impozit rectificativ, iar impresarul Ioan Becali l-a urmat şi el.

Împreună cu colegul meu de la Gazeta Sporturilor, fotoreporterul Raed Krishan, am fost în cîteva sate buzoiene scufundate în nămeţi. Raed a reuşit să surprindă imagini, dintre care unele «sînt, pe bune, picturi!», după cum mi-a transmis pe sms, cu invidie şi căldură colegială, jurnalista Liliana Sime, de la România TV.

Dacă ai un fotbalist în campionatul Italiei, asta e o poveste despre talent. Dar dacă un arbitru de-al tău participă la un înalt nivel în lupta acesta pentru imaginaţia lumii care mai poartă şi numele de fotbal, atunci prezenţa umană spune o altfel de poveste. Un arbitru român la o finală de Campionat Mondial e o pledoarie subliminală pentru corectitudinea tipului respectiv.

Colaborarea mea cu Dilema veche se derulează optim, după o regulă silenţioasă pe care am învăţat-o de la Alexandru Şiperco, ultimul român membru CIO.Chiar cu cîţiva ani înainte de dispariţia lui, îi pătrunsesem în casă pentru un interviu. A ieşit memorabil, dar nu datorită nouă, ci pentru că bunul coleg care mă însoţea a reuşit să se împiedice de firul unul televizor.

Poate că e un deziderat naţional benefic, habar n-am!, dar nici nu neg din prima, poate că e util dpdv politic să boicotăm castraveţii şi usturoiul din Olanda, dar mă gîndesc că nu e tîrziu, în plină blocadă leguminoasă, să băgăm de seamă celelalte lucruri pe care aceşti cinici şi vicioşi europeni ni le pot preda, mai ales că batavii o fac fără sentenţiozitate.

Cînd Mircea Lucescu a declarat Gazetei Sporturilor „Sînt prea bătrîn ca să mă retrag“, oamenii au citit asta ca pe un alint al antrenorului de 66 de ani. Apoi a continuat: „Aş vrea să mor pe teren. E cel mai frumos lucru care i se poate întîmpla unui antrenor. Înseamnă că ai trecut prin absolut tot, în viaţă, acolo, în mijlocul luptei“

Inspiraţi din Turcia, acolo unde un club de fotbal, vexat de violenţa masculină a tribunelor, a umplut stadionul doar cu femei şi copii, oficialii români au copiat, acum două săptămîni, aceeaşi tactică. Rezultatul? Această imagine, publicată de Gazeta Sporturilor şi care arată că am rămas specialiştii amuzanţi ai „formelor fără fond“.

Savoarea întîlnirilor mele cu întrebările Dilemei vechi constă, printre altele, în încercarea de a „vinde“ sportul unui public care, după expresia lui Andrei Pleşu, este siderat şi găseşte „profund misterios ataşamentul lui Cosaşu pentru fotbal. «De copil am visat să fiu cronicar de fotbal!»

Clasamentul fericirii pe glob, pe al cărui podium se rotesc ţările scandinave, are aceeaşi natură ironică precum clasamentul FIFA. Cînd stai bine cu punctele şi cu fericirea, clasamentul nu contează. Cînd scîrţîi ca performanţe, atunci ierarhiile se pun! Constaţi cît de jos ai ajuns şi-ţi faci sînge rău.

Regula celor 10.000 de ore există în orice profesie. Ea presupune că, pentru a atinge un nivel performant în meseria ta, ai nevoie de aproximativ 10.000 de ore de muncă, atenţie şi implicare susţinută. Jurnalistul Malcolm Gladwell, cel care a vorbit primul despre regulă, mărturiseşte că, pentru el, cele 10.000 de ore s-au scurs în 10 ani de viaţă.

Corneliu Porumboiu e regizor. Octavian Porumboiu este manager. Iar Adrian Porumboiu le oferă, amîndurora, suspansul necesar derulării activităţii. Acum două săptămîni, Porumboiu senior a promis că, dacă un scandal fotbalistic rostogolit de el nu va avea finalul scontat, va intra în pactul tăcerii faţă de sport.

Chiar dacă au fost eliminate din primele tururi ale US Open, există totuşi 5 românce printre primele o sută de jucătoare din lume, adică mai multe decît americancele (4), chinezoaicele (4) sau sîrboaicele (3), depăşite la număr doar de franţuzoaice şi nemţoaice (care au cîte 6) şi, evident, de rusoaice (14). Există un secret al calităţii tenisului jucat de fetele noastre?

Întrebarea nu doar că presupune apocalipsa sportivă, dar solicită şi nararea multiplicării ei. Sincer? Nu e cazul! Oamenii au fost dezamăgiţi, acum o lună, după ce România a ocupat locul 12 la Campionatul Mondial de Polo din China. Numai că acest Mondial nu este criteriu de calificare la Jocurile Olimpice.

Am stat cu ochii, cu mintea şi cu sufletul conectat la Lucian Bute, un boxer care vorbeşte ca un pianist. Urmărind lupta lui din ring şi a opta aventură muncită prin care şi-a păstrat centura mondială, am rămas mai puţin atent, dar infinit mai prezent.

Dincolo de un stadion şi un antrenor reînnoit, e cu putinţă ceva nou în jocul echipei naţionale? „Speranţa mea este stadionul, mai vedem cu echipa“, a spus Victor Piţurcă la o cafea, în redacţia Gazetei Sporturilor. Ne îndeamnă să nu subestimăm, aşadar, forţa civilizatorie a unui stadion.

Iată întrebarea supremă în fotbalul românesc, de vreme ce ea include binomul de maximă notorietate: Hagi şi echipa tuturor suporterilor. Aiurea! Cinstit vorbind, nu e deloc aşa. Dar deloc!

Astăzi, mîinile care preiau eprubetele lui Mesi şi Nadal sînt mai curate decît erau pe vremea lui Maradona şi Agassi? Da, poate fi şi aceasta o explicaţie a fotbalului de vis jucat de Barcelona, echipa care atinge periculoasa unanimitate a aprecierii. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în fotbalul mai viu decît Camera Lorzilor, în fotbalul unde consensul este interzis.

Aşa arată propunerea noastră, a microbiştilor, pentru poziţia de premier independent al României. Este cetăţean olandez, cu studii superioare, atitudine şi costumaţie business, integritate, şi fără nici o legătură cu ţara noastră, alta decît că ţine la piept eşarfa tricoloră pe care este chipul fotbalistului român Mihai Neşu.

Fotbalul are cîteva vorbe transformate în mit. Şi sînt atît de defecte încît nimeni nu se mai îndoieşte de ele. E ca şi cum unanimitatea le-ar garanta irelevanţa. „Schimbarea antrenorului produce un şoc la echipă“, sună una dintre aceste maxime. Un şoc produce, dar un şoc negativ.

Gimnastica românească, cu medaliile, gloriile şi vedetele ei de „un metru şi patruzeci“, este cea mai bună ilustrare a ceea ce Lucian Boia numea cîndva „dorinţa românilor de a-şi trăi viaţa prin exponenţi şi cine poate fi mai bun pentru asta decît un campion al sportului?“.

„Ceea ce în viaţa reală e bun pe Internet devine foarte bun. Şi ceea ce în viaţa reală e rău pe net e de-a dreptul oribil.“ Citatul îi aparţine unui jurnalist american. În vara lui 2006, cînd a apărut tolo.ro, puteai zîmbi citind fraza reporterului de peste Ocean. Astăzi, te crispezi.

„Aoleu!“ Asta s-a auzit atunci cînd primul fotbalist român născut după 1989 a intrat în lotul echipei naţionale. Pentru că antrenorii, preparatorii fizici şi medicii păstrează caietele scrise cu creioane HB, moştenire de dinainte de era digitală. Specialiştii pot compara performanţele fizice sau tehnice ale diverşilor sportivi cu care au lucrat.