tolosport

Reacţionăm exagerat, e adevărat. Şi unul dintre motive este faptul că, deseori, nu facem diferenţa dintre victorie şi înfrîngere. Ne comportăm de parcă nu hiperbola e principala problemă, ci confuzia. Confuzia pe care o practicăm în orice domeniu.

Savoarea întîlnirilor mele cu întrebările Dilemei vechi constă, printre altele, în încercarea de a „vinde“ sportul unui public care, după expresia lui Andrei Pleşu, este siderat şi găseşte „profund misterios ataşamentul lui Cosaşu pentru fotbal. «De copil am visat să fiu cronicar de fotbal!»

Regula celor 10.000 de ore există în orice profesie. Ea presupune că, pentru a atinge un nivel performant în meseria ta, ai nevoie de aproximativ 10.000 de ore de muncă, atenţie şi implicare susţinută. Jurnalistul Malcolm Gladwell, cel care a vorbit primul despre regulă, mărturiseşte că, pentru el, cele 10.000 de ore s-au scurs în 10 ani de viaţă.

Corneliu Porumboiu e regizor. Octavian Porumboiu este manager. Iar Adrian Porumboiu le oferă, amîndurora, suspansul necesar derulării activităţii. Acum două săptămîni, Porumboiu senior a promis că, dacă un scandal fotbalistic rostogolit de el nu va avea finalul scontat, va intra în pactul tăcerii faţă de sport.

Chiar dacă au fost eliminate din primele tururi ale US Open, există totuşi 5 românce printre primele o sută de jucătoare din lume, adică mai multe decît americancele (4), chinezoaicele (4) sau sîrboaicele (3), depăşite la număr doar de franţuzoaice şi nemţoaice (care au cîte 6) şi, evident, de rusoaice (14). Există un secret al calităţii tenisului jucat de fetele noastre?

Întrebarea nu doar că presupune apocalipsa sportivă, dar solicită şi nararea multiplicării ei. Sincer? Nu e cazul! Oamenii au fost dezamăgiţi, acum o lună, după ce România a ocupat locul 12 la Campionatul Mondial de Polo din China. Numai că acest Mondial nu este criteriu de calificare la Jocurile Olimpice.

Am stat cu ochii, cu mintea şi cu sufletul conectat la Lucian Bute, un boxer care vorbeşte ca un pianist. Urmărind lupta lui din ring şi a opta aventură muncită prin care şi-a păstrat centura mondială, am rămas mai puţin atent, dar infinit mai prezent.

Dincolo de un stadion şi un antrenor reînnoit, e cu putinţă ceva nou în jocul echipei naţionale? „Speranţa mea este stadionul, mai vedem cu echipa“, a spus Victor Piţurcă la o cafea, în redacţia Gazetei Sporturilor. Ne îndeamnă să nu subestimăm, aşadar, forţa civilizatorie a unui stadion.

Iată întrebarea supremă în fotbalul românesc, de vreme ce ea include binomul de maximă notorietate: Hagi şi echipa tuturor suporterilor. Aiurea! Cinstit vorbind, nu e deloc aşa. Dar deloc!

Astăzi, mîinile care preiau eprubetele lui Mesi şi Nadal sînt mai curate decît erau pe vremea lui Maradona şi Agassi? Da, poate fi şi aceasta o explicaţie a fotbalului de vis jucat de Barcelona, echipa care atinge periculoasa unanimitate a aprecierii. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în fotbalul mai viu decît Camera Lorzilor, în fotbalul unde consensul este interzis.

Aşa arată propunerea noastră, a microbiştilor, pentru poziţia de premier independent al României. Este cetăţean olandez, cu studii superioare, atitudine şi costumaţie business, integritate, şi fără nici o legătură cu ţara noastră, alta decît că ţine la piept eşarfa tricoloră pe care este chipul fotbalistului român Mihai Neşu.

Fotbalul are cîteva vorbe transformate în mit. Şi sînt atît de defecte încît nimeni nu se mai îndoieşte de ele. E ca şi cum unanimitatea le-ar garanta irelevanţa. „Schimbarea antrenorului produce un şoc la echipă“, sună una dintre aceste maxime. Un şoc produce, dar un şoc negativ.

Gimnastica românească, cu medaliile, gloriile şi vedetele ei de „un metru şi patruzeci“, este cea mai bună ilustrare a ceea ce Lucian Boia numea cîndva „dorinţa românilor de a-şi trăi viaţa prin exponenţi şi cine poate fi mai bun pentru asta decît un campion al sportului?“.

„Aoleu!“ Asta s-a auzit atunci cînd primul fotbalist român născut după 1989 a intrat în lotul echipei naţionale. Pentru că antrenorii, preparatorii fizici şi medicii păstrează caietele scrise cu creioane HB, moştenire de dinainte de era digitală. Specialiştii pot compara performanţele fizice sau tehnice ale diverşilor sportivi cu care au lucrat.

Nu de la Mitică şi nu de la Mititelu a început decăderea şi nici măcar umorul Universităţii Craiova. Povestea erodării e mai veche şi din cartea ilustrată a destrămării mitului Craiovei fac parte George Constantin Păunescu, fraţii Ilinca, Gigi Neţoiu şi alte personaje care nu spun mare lucru publicului Dilemei vechi.

E nevoie de pîrtii, de săli pentru hochei şi patinaj şi de o pistă nouă de bob, cea de la Sinaia fiind în bună parte distrusă. Nici n-a început repartizarea banilor de la Guvern că primarii şi abonaţii la construcţii din bani publici i-au şi împărţit. În numele olimpismului a început o vîltoare a Mac Contractelor care i-a tulburat pe responsabilii sportivi.

2010 a fost primul an în care Bucureştiul n-a dat României nici o campioană, la nici un sport de echipă. Voleiul, rugby-ul, handbalul, poloul şi baschetul, de fapt toate „ulu-rile“ care ne aspiră pasiunile, fie că e vorba de echipele de fete sau de cele de băieţi, toate aşadar s-au încoronat în Provincie.

La Olimpiada de la Beijing, din 2008, am asistat o zi întreagă la o competiţie de tir, chiar la una dintre probele unde mare favorit era un sportiv chinez. El trăsese impecabil în prima serie şi conducea detaşat. Se îndrepta spre medalia de aur, încă una în Patrimoniul Gloriei Transpirate.

Presa sportivă din toată lumea trăieşte din transferurile jucătorilor. „Trăieşte“ e o vocabulă sofisticată avînd în vedere starea ziarelor, dar să-i zicem aşa, de dragul convenţiei. Cluburile însele au ajuns la rafinamente de marketing demne de marile companii.

Cum adică Oţelul Galaţi pe primul loc la încheierea primei părţi a campionatului intern? Unde-i Miliţia, unde-i Armata? Ca să răspund în spiritul săptămînii în care se rememorează Revoluţia, Armata e cu noi! Armata a pactizat cu fiecare echipă din Liga 1, care a adunat de la Steaua puncte. Vorba vechilor, adică optimiştilor, microbişti: Steaua a ajuns echipa păcii, nu bate pe nimeni.

Orele de sport din şcoală scad proporţional cu numărul de săli construite. Numărul şi salariile profesorilor de sport descresc, în timp ce investiţiile excentrice cresc. Terenurile de handbal au cu un metru mai puţin decît ar trebui să aibă, ceea ce l-a făcut pe Cristian Gaţu să exclame: „În 20 de ani, nimeni nu ne-a întrebat pe noi, cei din federaţii, nimic despre cum trebuie băgaţi banii publici în sport!“.

Duckadam are dreptate, porţile din Giuleşti au fost, la derby-ul cu Steaua, cu aproximativ 10 centimetri mai puţin înalte decît cei 2,44 regulamentari. Sau – după cum au lansat imediat copywriter-ii din Cişmigiu ai fotbalului – „Nu porţile au fost mai scunde, ci pămîntul a fost mai înalt“.

Deplîngerea unor virtuţi ale sportului care s-ar fi degradat sub dominaţia profesionismului e unul dintre miturile simpatice publicului şi neadevărate. Este sportul de performanţă mai greu de practicat decît a fost vreodată? Este concurenţa mai acerbă, recordul mai departe, organismul uman mai aprig testat decît s-a întîmplat oricînd în istorie? Desigur!

În România, fotbalul n-a fost niciodată profitabil ca instituţie în sine. Randamentul său s-a exprimat prin îmbogăţirea Lorzilor Fenomenului, de unde şi expresia „preşedinţii bogaţi ai cluburilor sărace“ – valabilă acum 20 de ani, valabilă şi astăzi. Criza n-a schimbat nimic. Cluburile noastre sînt „societăţi“ doar în interviurile rafinate pînă la carambol ale lui Cornel Dinu.

Dacă televiziunile şi ziarele sînt lăsate exclusiv pe mîna pieţei libere se va întîmpla ceea ce se întîmplă acum, adică ele vor trăda contractul nescris cu publicul, trădare care, oricît de monstruoasă pare coaliţia, începe de la nedifuzarea unui meci de tenis de la Open România sau de la netipărirea rezultatelor Campionatului Mondial de Baschet.

Ilie Năstase e un accident, o anomalie a talentului picurat exact la timp în epocă, o prelungire pe teren a fenomenului hippie şi o transformare a lui „E interzis să interzici“ în „E interzis să cîştigi un meci fără să greşeşti“.

În condiţiile în care în toată România nu există nici măcar un bazin de înot capabil să găzduiască o competiţie internaţională, în fiecare an se pune pe tapet chestiunea înfiinţării unui circuit de Formula 1. Ce fel de scurtcircuit se produce în mintea celor care visează la aşa ceva?

În echipele româneşti de fotbal au ajuns să joace destul de mulţi străini. Pare că suporterii i-au acceptat ca „de-ai noştri“ fără probleme. E la mijloc o mare toleranţă faţă de străini sau explicaţia e alta?

Dar acest paradox dulce şi amar trebuie celebrat, nu jelit. Pentru că, fiind întîmplare şi bani deopotrivă, fotbalul reuşeşte destul de rar să facă justiţie, fie ea şi frivolă. Nici nu e treaba lui asta. Dar Campionatul Mondial din 2010 a reuşit să iasă din regulă şi să aducă pe podium cele mai bune echipe: Spania, Olanda şi Germania.

Franţa ar fi fost invadată de un val de „dezgust“, scrie The Times, din cauza prestaţiei echipei naţionale. La întoarcere, federaţia le-a cumpărat jucătorilor bilete de avion la clasa economic. Pe jucătorii Coreei de Nord, după spusele unui antrenor transfug, îi poate aştepta la întoarcere munca într-o mină de cărbuni, pentru ruşinea din meciul cu Portugalia.

Între un Bjorn Borg, cel din anii ’80, pe de-o parte şi o Samantha Stosur sau o Serena Williams, cele de astăzi, pe de altă parte, cine credeţi că ar cîştiga meciul? Sau, cu alte cuvinte, cu ce se hrănesc tenismenele de astăzi de-ajung să dea aşa de tare în minge?

Chiar şi atunci cînd terenul este bun, el este udat ca să devină greu. „Ca să le facem probleme adversarilor“, sună explicaţia oficială şi milenară a echipei mai slabe.

Ca întotdeauna, Dumitru Dragomir cade în picioare! Cînd preşedintele Ligii de Fotbal participa la Campionatul Balcanic de table, nimeni nu putea scrie că lotul se face pe aranjamente sau că jocul trădează o problemă naţională.

După expresia lui Lucian Boia, românii se reprezintă prin campionii lor pînă la a le delega propria viaţă. De ce am mai avea nevoie să facem sport? Nu avem!

Dacă e adevărat că lumea nu mai aparţine statelor, ci companiilor, adică banilor organizaţi într-un sistem de performanţă, acelaşi lucru s-ar putea spune despre fotbal. E ceea ce îngrijorează din Brăneşti şi pînă la Nyon, acolo unde preşedintele UEFA Michel Platini a vorbit recent despre „nevoia de un fair-play al capitalului în fotbal“.

Prefer să nu livrez un răspuns comod nici pentru dvs., nici pentru mine.Şi nu vă voi răspunde aşa cum ar dori publicul, mai ales publicul unei reviste de elită, precum Dilema veche.