Substanţa jocului
Astăzi, mîinile care preiau eprubetele lui Mesi şi Nadal sînt mai curate decît erau pe vremea lui Maradona şi Agassi?
Da, poate fi şi aceasta o explicaţie a fotbalului de vis jucat de Barcelona, echipa care atinge periculoasa unanimitate a aprecierii. Aşa ceva nu s-a mai pomenit în fotbalul mai viu decît Camera Lorzilor, în fotbalul unde consensul este interzis şi unde vom lăsa copiilor nerezolvată fibonacianna dilemă „Cine a fost mai mare: Pelé sau Maradona?“. Nu s-a mai văzut, aşadar, o părere respectată cap, coadă, din Pipera şi pînă pe Copacabana, da, domnilor şi doamnelor, Barcelona lui Guardiola e cea mai bună echipă a istoriei fotbalului.
Şi uite că vine Dilema veche ca să întrebe un jurnalist sportiv dacă nu cumva tiki-taka e produsul de sinteză al dopingului. Sincer? Nu cred. Nu cred că Barça stă mai bine la sensibilul subiect „refacerea jucătorilor“ decît Real Madrid sau Juventus Torino. Ceva îmi spune că Messi nu are nevoie de nici o substanţă care să-i accelereze reacţiile, pentru simplul motiv că, atunci, nu s-ar mai înţelege nici el pe el, la cît de iute şi imprevizibil e în mod natural în teren. Stimulare îi mai trebuie lui! Permiteţi-mi să rămîn naiv şi ignorant în miezul celui mai frumos fotbal jucat de la Dinamo Kiev încoace. Fiecare cu reperele şi anabolizantele memoriei lui.
