Bine că s-au uitat la televizor!
Chiar dacă au fost eliminate din primele tururi ale US Open, există totuşi 5 românce printre primele o sută de jucătoare din lume (cf. clasamentului WTA), adică mai multe decît americancele (4), chinezoaicele (4) sau sîrboaicele (3), depăşite la număr doar de franţuzoaice şi nemţoaice (care au cîte 6) şi, evident, de rusoaice (14). Există un secret al calităţii tenisului jucat de fetele noastre?
Întîi de toate să le numim. Cele cinci fete sînt: Sorana Cîrstea, Irina Begu, Alexandra Dulgheru, Simona Halep şi Monica Niculescu. Ce le leagă pe aceste sportive în condiţiile lipsei unui sistem, căci e clar că nu putem vorbi despre un sistem de creştere a talentelor în tenisul românesc? Ele sînt născute în preajma Revoluţiei din 1989 sau imediat după şi au pornit în tenis în primii ani ai societăţii libere, imperfecte şi dureroase pe care o repudiem astăzi.
Părinţii lor au situaţii materiale diverse, tatăl Alexandrei Dulgheru a fost pilot, familia Cîrstea deţine o afacere, iar Niculescu senior este inginer, nu că asta ar fi vreo culpă, ci doar o sursă de stres.Tenismenele sînt temperamente diferite, de la nervozitatea nepereche a Simonei şi pînă la charisma de fotomodel a Soranei, dar ceva le uneşte şi o mărturisesc chiar ele. Întrebate ce le-a apucat să muncească precum nebunele de mici, ele răspund: „M-am uitat la televizor şi am vrut să fiu ca Steffi Graf!“. Sau „ca Martina Hingis“. Numele se schimbă, doar televizorul rămîne. E un şoc delicat şi ruşinos să admiţi, într-un moment în care televizorul a devenit o marcă a tranziţiei româneşti defectuoase, că el a reuşit, totuşi, să fie punctul de pornire pentru cîteva fetiţe care astăzi au ajuns cetăţeni globali şi femei în toată firea.
