Generația de metal

 E cineva de vină pentru metalul (aur sau tinichea) din care e făcută o generaţie de fotbalişti? 

„Aoleu!“ Asta s-a auzit atunci cînd primul fotbalist român născut după 1989 a intrat în lotul echipei naţionale. Pentru că antrenorii, preparatorii fizici şi medicii păstrează caietele scrise cu creioane HB, moştenire de dinainte de era digitală. Specialiştii pot compara performanţele fizice sau tehnice ale diverşilor sportivi cu care au lucrat. Şi toţi spun acelaşi lucru. De la profesorii de educaţie fizică şi pînă la tehnicienii de Liga 1, ei pot să-ţi probeze căderea parametrilor de efort şi ai abilităţilor tehnice ale fotbaliştilor români.  

Generaţia lui Hagi avea mai mult antrenament pentru victorie, nu doar pregătire fizică, ci şi psihică, decît generaţia lui Torje. Un reputat medic sportiv, regretatul profesor Ioan Drăgan, ţinea în arhiva sa personală datele capacităţii de concentrare a Nadiei Comăneci – „unică în istoria sportului nostru şi care o făcea ca atunci cînd concura să se focalizeze exclusiv pe mintea şi pe exerciţiul ei. Practic, lumea din jur dispărea“. 

Să însemne asta că libertatea e un prost antrenor al performanţei, în timp ce o societate închisă, cu puţine alegeri concentrează talentele şi voinţele copiilor în sport? Statistica timpilor şi distanţelor, a golurilor şi medaliilor aşa spune, dar statistica ne spune şi că am ieşit din recesiune. În ambele situaţii, ea greşeşte.