Dacă avem cetăţeni-spectatori, cum putem pretinde să avem Spectatori Practicanţi ai Sportului Mult Iubit?
Nu putem! După expresia lui Lucian Boia, românii se reprezintă prin campionii lor pînă la a le delega propria viaţă. De ce am mai avea nevoie să facem sport? Nu avem!
De altfel, cei mai radicali dintre suporteri nu numai că nu fac sport, dar nici nu-l înţeleg. Rapidiştii vechi îşi amintesc şi acum cum liderul galeriei, Titi Mincea, dirija cu două mîini cîntecul infinit al tribunei, dar trăgea cu ambii ochi la fazele meciului. Astăzi, imaginea unor peluze întoarse cu spatele la teren a devenit act cotidian în fotbalul nostru.
Dar cei mai surprinzători dintre suporterii pasivi prin definiţie sînt, iată, parlamentarii. Ei nu s-au jenat să ceară 400 de bilete la finala Ligii Campionilor la handbal, jucată de fetele de la Oltchim, prima după 21 de ani în handbalul românesc. Moment în care a apărut gluma: „Mai bine se duc echipele în Parlament, ca să nu se mai deranjeze domnii“. Ar fi ultima fază a împlinirii suporterului nou: cel la care vine sportul.
