Îţi voi fura gluma ta deşteaptă!

„Piloţii sînt ca bananele. Rareori îi vezi singuri.“

Eram într-un aeroport cînd ai spus asta şi m-am luminat. Nu s-a văzut, probabil, niciodată nu se vede, dar m-am destins şi m-a cuprins o bucurie albă pe dinăuntru, ca în momentul cînd eram de vîrsta ta şi pătrundeam în casa de la ţară a bunicilor, în prima zi de vacanţă. Mirosea a var şi a promisiunile unei veri lungi. Vara şi vacanţa ta se termină. Vei intra „într-a IX-a“ şi mă amuză clandestin diferenţa dintre ce laşi să se vadă că înseamnă asta pentru tine şi ce însemna pentru mine. Fix acum 30 de ani, intram în liceu, îngrozitor de stresat, necunoscînd pe nimeni şi venind de undeva din sudul Bucureştiului, spre castelul înalt şi sever de la Şosea. Pe scurt, mă scofîlcisem de frică. În primele săptămîni de şcoală, mi-am lărgit pantofii din cauza degetelor pe care le chirceam sub mine. Mergi la acelaşi liceu. A fost alegerea ta şi felul natural în care ai spus că va fi alegerea ta m-a bucurat din nou. Aveam o altă părere, treaba mea, am rămas cu ea. Tot ce faci, faci în stilul generaţiei tale. Mai exact, în stilul tău.

Cînd am văzut că te duci la examen în bermude, am înţepenit. La proba de română, ţii minte? Era îngrozitor de cald afară. „Mergi la ski? Cred că eşti singurul om din Bucureşti care se îmbracă în pantaloni lungi!“ mi-ai aruncat în glumă şi, deşi m-am simţit ca şi cum aveam clăpari în picioare, m-am bucurat din nou. Dacă aveai emoţii, ele nu te oxidau. Ai reuşit la liceu nu bine, ci excelent.

Ai făcut lucrurile în felul tău.

La cîteva zile după aflarea rezultatelor, cînd abia începuseră înscrierile la liceu, ai zis în treacăt, aşa cum le spui pe toate, ca şi cum nimic n-ar fi important: „M-am întîlnit cu colegii mei.“

– Şi ce face Miki?

– Nu cu Miki. M-am întîlnit cu colegii de liceu!

– ...

– Ne-am dat întîlnire pe Facebook

– (după ce mi-am recăpătat respiraţia) Cîţi aţi fost?

– Cam o sută.

Eu nu ştiu dacă am cunoscut 100 de colegi după patru ani de liceu. Citeam neîncrezător despre rezultatele studiilor care spun că reţelele de socializare nu amputează, ci multiplică relaţiile din lumea fizică. Acum nu mai sînt atît de sigur că-s nişte bullshit-uri. „Ceea ce sîntem noi se divide în două – o parte ocupă lumea fizică, cealaltă parte ocupă Internetul şi, prin urmare, la real-world self se adaugă web self“, după cum scria recent Clarissa Tan în The Spectator. Nu mai sînt sigur că Internetul ne va fi fatal. De fapt, nu mai am certitudini cu privire la multe alte lucruri pe care le căram în rucsac. Contactul cu tine mă reîmprospătează şi-mi expune prejudecăţile ca pe nişte răni care se usucă la soare. Felul relaxat de a fi şi ideile – cum să le zic – fireşti, libere, deschise, m-au făcut nu doar mai atent la ceea ce reprezentaţi, dar şi mai uşor şi îngăduitor cu mine. Poate că, de fapt, voi sînteţi ca bananele. Rareori sînteţi văzuţi singuri şi, fără să ştiţi, ne schimbaţi pe toţi cei din snop.

Acum un an, în timpul Jocurilor Olimpice, l-am zărit pe Petre Becheru, 52 de ani, fost campion olimpic şi acum antrenor al lotului de haltere, răsfoind, într-o staţie londoneză, volumul Crescuţi digital al lui Don Tapscott. M-am mirat că un antrenor de haltere citeşte aşa ceva. „Încerc să-i înţeleg pe copiii ăştia pe care-i antrenez.“ Şi cum sînt? Sînt muncitori? Marele sportiv s-a gîndit o clipă. „Muncitori, da, docili, nu! Vor o recompensă imediată a muncii lor. Vor să vadă că progresează în antrenament şi în rezultate. Se plictisesc repede şi, de aceea, le alcătuiesc antrenamente diverse.“

Erau nişte zile ciudat de calde la Londra. Oraşul mirosea. Am făcut cîţiva paşi împreună. Tehnicianul a continuat: „De fapt, cred că ei îşi exprimă sentimentele un pic diferit de noi. Nu sînt explozivi. De pildă, dacă îi enervezi sau îi dezamăgeşti, te ignoră. Asta e forma lor de protest: te ignoră. Dacă te apreciază, îţi caută prezenţa, da, asta fac! Îţi caută prezenţa.“ Cunosc sentimentul! Orice părinte îl ştie. Pentru că orice părinte acceptă, uşurat, recompensa de a-i fi căutată prezenţa. Răsplata maximală.

Am acceptat invitaţia Dilemei vechi, deşi, în fond, nu am nici un sfat să-ţi dau. Nu am nimic de transmis acum sau peste ani. Mă simt mîndru şi inutil în raport cu tine. Cred că merg bine împreună aceşti doi termeni. Eventual, eu pot învăţa diverse chestii de la tine. Acum cîţiva ani, într-o călătorie, citeai una dintre revistele de aviaţie care te pasionează. Ai oftat, ai făcut o comparaţie cu nu-mai-ştiu-ce ţară-asiatică şi ai întrebat retoric: „Cînd o să cumpere şi Tarom nişte avioane mai noi?!“ Aveai 13 ani şi te-ai lansat într-o teorie care m-a lăsat cu gura căscată. Ceva despre omogenizarea flotei înspre o direcţie clară, Airbus sau Boeing, despre oameni care să fie şcolarizaţi, despre eficienţă... N-am înţeles nimic, dar altceva m-a mişcat. Era pentru prima oară cînd remarcasem că vorbeai cu năduf şi cu simpatie, despre România. Eu mă despărţisem, aproape fără să bag de seamă, de iluzii şi, dintr-odată, mi-am văzut reîmprospătaţi vechi fiori, dar fără dramatismul patriotic şi fără cultura sacrificiului cu care am fost noi crescuţi. După cum mie nu-mi era ruşine că renunţasem la obsesia ţării, la fel nu era nimic patetic sau definitiv în ideile tale. Mă vindecasem. Decojită de orice generalităţi, România se redusese la cîteva observaţii concrete şi limpezi, care nu cereau eroi, ci doar bună intenţie şi ceva inteligenţă. Pentru tine, România însemna un Tarom modern, pentru Miki – softuri ca lumea, pentru altă colegă – o sală de operaţie de nivel mondial, în care să-i facă plăcere să-şi facă meseria. Nu-ţi plac concluziile, dar mi-ai oferit una.

Cît despre banane, dacă voi scrie cîndva un roman, îţi voi fura observaţia. E demnă de scriitorii moderni şi asta m-a inhibat întotdeauna. Sînt greu de găsit aceste insight-uri umane, precum piloţii pe care-i vezi întotdeauna însoţiţi de echipaj, şi de aceea voi folosi gluma ta deşteaptă drept prima frază a încrederii că pot. 

Cătălin Tolontan este jurnalist. Îl găsiţi la www.tolo.ro.