Turla din apă
Acum trei ani, cînd Piţurcă a plecat de la Naţională, suporterii au răsuflat uşuraţi. Astăzi, Piţurcă e din nou la Naţională, iar suporterii sînt plini de speranţe. Cum vine asta?
În fotbal, sportul unde valoarea unui antrenor se măsoară în funcţie de ultimul său rezultat, evaluarea fanilor ţine de hidrologie. Anotimpurile în care debitul răurilor se ţine semeţ îi fac pe suporteri să fie la fel. Exigenţa lor este direct proporţională cu entuziasmul crainicului de la emisiunea Cotele apelor Dunării. Paranteză. Cum de a rămas emisiunea nepolitizată?!! A se lua măsuri.
Revenim. Dacă sînt rezultate, la „Naţională“ sau la cluburi, Piţurcă nu e mare scofală şi el e tratat ca un antrenor limitat cum sînt mii în Europa şi, probabil, zeci în România. În schimb, cînd apele scad, cînd se pierd calificări la Mondiale şi la Europene, bretonul încăpăţînat al lui Piţurcă reapare deasupra apelor mîloase ca un vestigiu al unor vremuri mai bune. El e bun pe vreme de secetă, cînd nu-ţi mai pasă de design-ul jocului şi tot ceea ce-ţi doreşti e să strîngi puncte şi să te califici. Piţurcă mai are un avantaj de termen lung în memoria oamenilor. În acest flux şi reflux petrecut pe rîuri mici, Victor Piţurcă şi-a păstrat intactă pasiunea deloc charismatică, dar autentică.
Într-un fotbal de măscărici, el afişează temperamentul posomorît şi intratabil al omului care îşi face şi îşi apără meseria. Din cînd în cînd, la cîte un colţ de preliminarii, cînd apele scad, îi zăreşti zidul pe care-l pune între el şi oameni, dar şi între sportul pe care-l iubeşte şi toţi patronii sau şefii de cluburi care cred că fotbalul ţipat şi busculat e soluţia. Nu e.
