Cum moare o meserie. Şi dacă nu moare?
Ce s-ar schimba în fotbalul românesc dacă cei opt „grei“ inculpaţi în procesul transferurilor ar fi condamnaţi la închisoare?
Cînd am pornit, în februarie 2006, împreună cu cîţiva colegi de la Gazeta Sporturilor, investigaţia privitoare la transferul fotbalistului Bratu de la Rapid la Galatasaray, confirmările au venit mai repede decît ne aşteptam. Gică Popescu a plătit Fiscului o sumă de peste 400.000 de dolari impozit rectificativ, iar impresarul Ioan Becali l-a urmat şi el. Nu e puţin lucru ca, în urma articolelor dintr-un ziar, bugetul să încaseze aproape 1 milion de dolari. E un exemplu practic pe care îl ofer ori de cîte ori se discută despre decăderea jurnalismului. Dacă o să murim profesional, o vom face cu zgomot, asta vă asigur, cu un zgomot care include şi procesul acesta al transferurilor. DNA a tras de firul literei scrise şi, după 41 de luni de proces şi 38 de înfăţişări, la începutul lui martie Tribunalul Bucureşti va da prima sentinţă într-un caz în care opt şefi ai fotbalului sînt acuzaţi de spălare de bani, evaziune fiscală şi înşelăciune. Asta nu înseamnă că sînt vinovaţi automat, procesul va escalada cu siguranţă scara juridică a instanţelor superioare, şi oricare dintre noi este nevinovat pînă la pronunţarea sentinţei.
Nu ştiu ce se va schimba în fotbalul românesc în urma acestui dosar, nu ştiu cum va arăta verdictul, nu ştiu încotro merg ziarele, nici măcar nu cred că investigaţia e principala menire a presei, vorba colegei Cristiana Sabău de la Bistriţa, cea a cărei anchetă l-a demis pe ministrul Botiş: „Un jurnalist de calitate nu e unul care dă jos miniştri, ci unul care atinge inimile oamenilor“.
Într-o lume fără jurnalişti, asemenea cazuri se vor descoperi mult mai greu. Nu că ne-ar păsa foarte tare, de vreme ce vom fi legănaţi de carnavalul divertismentului şi al Internetului. Mai rămîne restantă problema cu inima, dar se va găsi o rezolvare digitală la acest neajuns analogic şi cardiac.
