Nu de la Mitică şi nu de la Mititelu a început decăderea şi nici măcar umorul Universităţii Craiova. Povestea erodării e mai veche şi din cartea ilustrată a destrămării mitului Craiovei fac parte George Constantin Păunescu, fraţii Ilinca, Gigi Neţoiu şi alte personaje care nu spun mare lucru publicului Dilemei vechi.
E nevoie de pîrtii, de săli pentru hochei şi patinaj şi de o pistă nouă de bob, cea de la Sinaia fiind în bună parte distrusă. Nici n-a început repartizarea banilor de la Guvern că primarii şi abonaţii la construcţii din bani publici i-au şi împărţit. În numele olimpismului a început o vîltoare a Mac Contractelor care i-a tulburat pe responsabilii sportivi.
2010 a fost primul an în care Bucureştiul n-a dat României nici o campioană, la nici un sport de echipă. Voleiul, rugby-ul, handbalul, poloul şi baschetul, de fapt toate „ulu-rile“ care ne aspiră pasiunile, fie că e vorba de echipele de fete sau de cele de băieţi, toate aşadar s-au încoronat în Provincie.
La Olimpiada de la Beijing, din 2008, am asistat o zi întreagă la o competiţie de tir, chiar la una dintre probele unde mare favorit era un sportiv chinez. El trăsese impecabil în prima serie şi conducea detaşat. Se îndrepta spre medalia de aur, încă una în Patrimoniul Gloriei Transpirate.
Presa sportivă din toată lumea trăieşte din transferurile jucătorilor. „Trăieşte“ e o vocabulă sofisticată avînd în vedere starea ziarelor, dar să-i zicem aşa, de dragul convenţiei. Cluburile însele au ajuns la rafinamente de marketing demne de marile companii.
Cum adică Oţelul Galaţi pe primul loc la încheierea primei părţi a campionatului intern? Unde-i Miliţia, unde-i Armata? Ca să răspund în spiritul săptămînii în care se rememorează Revoluţia, Armata e cu noi! Armata a pactizat cu fiecare echipă din Liga 1, care a adunat de la Steaua puncte. Vorba vechilor, adică optimiştilor, microbişti: Steaua a ajuns echipa păcii, nu bate pe nimeni.
Orele de sport din şcoală scad proporţional cu numărul de săli construite. Numărul şi salariile profesorilor de sport descresc, în timp ce investiţiile excentrice cresc. Terenurile de handbal au cu un metru mai puţin decît ar trebui să aibă, ceea ce l-a făcut pe Cristian Gaţu să exclame: „În 20 de ani, nimeni nu ne-a întrebat pe noi, cei din federaţii, nimic despre cum trebuie băgaţi banii publici în sport!“.
Duckadam are dreptate, porţile din Giuleşti au fost, la derby-ul cu Steaua, cu aproximativ 10 centimetri mai puţin înalte decît cei 2,44 regulamentari. Sau – după cum au lansat imediat copywriter-ii din Cişmigiu ai fotbalului – „Nu porţile au fost mai scunde, ci pămîntul a fost mai înalt“.
Deplîngerea unor virtuţi ale sportului care s-ar fi degradat sub dominaţia profesionismului e unul dintre miturile simpatice publicului şi neadevărate. Este sportul de performanţă mai greu de practicat decît a fost vreodată? Este concurenţa mai acerbă, recordul mai departe, organismul uman mai aprig testat decît s-a întîmplat oricînd în istorie? Desigur!
În România, fotbalul n-a fost niciodată profitabil ca instituţie în sine. Randamentul său s-a exprimat prin îmbogăţirea Lorzilor Fenomenului, de unde şi expresia „preşedinţii bogaţi ai cluburilor sărace“ – valabilă acum 20 de ani, valabilă şi astăzi. Criza n-a schimbat nimic. Cluburile noastre sînt „societăţi“ doar în interviurile rafinate pînă la carambol ale lui Cornel Dinu.
Dacă televiziunile şi ziarele sînt lăsate exclusiv pe mîna pieţei libere se va întîmpla ceea ce se întîmplă acum, adică ele vor trăda contractul nescris cu publicul, trădare care, oricît de monstruoasă pare coaliţia, începe de la nedifuzarea unui meci de tenis de la Open România sau de la netipărirea rezultatelor Campionatului Mondial de Baschet.
Ilie Năstase e un accident, o anomalie a talentului picurat exact la timp în epocă, o prelungire pe teren a fenomenului hippie şi o transformare a lui „E interzis să interzici“ în „E interzis să cîştigi un meci fără să greşeşti“.
În condiţiile în care în toată România nu există nici măcar un bazin de înot capabil să găzduiască o competiţie internaţională, în fiecare an se pune pe tapet chestiunea înfiinţării unui circuit de Formula 1. Ce fel de scurtcircuit se produce în mintea celor care visează la aşa ceva?
Am văzut pe Eurosport concursuri de sărituri de la trambulină cu schiurile pe iarbă. Dacă în alte ţări zăpada a fost înlocuită cu iarba, noi cu ce putem înlocui trambulinele pe care nu le avem?
În echipele româneşti de fotbal au ajuns să joace destul de mulţi străini. Pare că suporterii i-au acceptat ca „de-ai noştri“ fără probleme. E la mijloc o mare toleranţă faţă de străini sau explicaţia e alta?
Dar acest paradox dulce şi amar trebuie celebrat, nu jelit. Pentru că, fiind întîmplare şi bani deopotrivă, fotbalul reuşeşte destul de rar să facă justiţie, fie ea şi frivolă. Nici nu e treaba lui asta. Dar Campionatul Mondial din 2010 a reuşit să iasă din regulă şi să aducă pe podium cele mai bune echipe: Spania, Olanda şi Germania.
Franţa ar fi fost invadată de un val de „dezgust“, scrie The Times, din cauza prestaţiei echipei naţionale. La întoarcere, federaţia le-a cumpărat jucătorilor bilete de avion la clasa economic. Pe jucătorii Coreei de Nord, după spusele unui antrenor transfug, îi poate aştepta la întoarcere munca într-o mină de cărbuni, pentru ruşinea din meciul cu Portugalia.
Între un Bjorn Borg, cel din anii ’80, pe de-o parte şi o Samantha Stosur sau o Serena Williams, cele de astăzi, pe de altă parte, cine credeţi că ar cîştiga meciul? Sau, cu alte cuvinte, cu ce se hrănesc tenismenele de astăzi de-ajung să dea aşa de tare în minge?
Chiar şi atunci cînd terenul este bun, el este udat ca să devină greu. „Ca să le facem probleme adversarilor“, sună explicaţia oficială şi milenară a echipei mai slabe.
Ca întotdeauna, Dumitru Dragomir cade în picioare! Cînd preşedintele Ligii de Fotbal participa la Campionatul Balcanic de table, nimeni nu putea scrie că lotul se face pe aranjamente sau că jocul trădează o problemă naţională.
După expresia lui Lucian Boia, românii se reprezintă prin campionii lor pînă la a le delega propria viaţă. De ce am mai avea nevoie să facem sport? Nu avem!
Dacă e adevărat că lumea nu mai aparţine statelor, ci companiilor, adică banilor organizaţi într-un sistem de performanţă, acelaşi lucru s-ar putea spune despre fotbal. E ceea ce îngrijorează din Brăneşti şi pînă la Nyon, acolo unde preşedintele UEFA Michel Platini a vorbit recent despre „nevoia de un fair-play al capitalului în fotbal“.
Prefer să nu livrez un răspuns comod nici pentru dvs., nici pentru mine.Şi nu vă voi răspunde aşa cum ar dori publicul, mai ales publicul unei reviste de elită, precum Dilema veche.
"Înainte era mai bine. Ca sportivi, ne simţeam mult mai respectaţi" - spune bărbatul de 41 de ani, îmbrăcat cu un palton cool, de sub care se iţeşte un bluzon negru, cu glugă....
Doi centimetri înălţime a avut ultima ştire serioasă a presei sportive din România. Era 8 mai 1986 şi ziarul Sportul saluta cîştigarea de către Steaua a Cupei Campionilor Europeni....
Pe 18 martie 2008, Tweety cobora treptele alb-murdar ale Judecătoriei Sectorului 6 din Bucureşti. A ezitat cîteva clipe. Trotuarul dinspre Ştirbei Vodă era plin de lume....
Polemica din afara gazonului e invers proporţională cu spectacolul şi cu rezultatele din teren. Ştiţi cine ocupă locul 1 strict în clasamentul anului 2007? CFR Cluj....
