Zgomotul de fond al fotbalului
Polemica din afara gazonului e invers proporţională cu spectacolul şi cu rezultatele din teren. Ştiţi cine ocupă locul 1 strict în clasamentul anului 2007? CFR Cluj. L-aţi auzit scandalizat pe Bergodi, italianul care antrenează echipa-revelaţie a acestei jumătăţi de sezon? Doar un exemplu. Fotbalul românesc a produs marile sale replici în momentul în care performanţele cluburilor erau la pămînt. Pe vremea cînd Traian Tomescu rostea legendara "Se apropie laţul!" către Miron Cozma, echipele noastre tocmai pătrundeau în deceniul secetos al cupelor europene. Personaje comice ale dramei autohtone, Ştefan "Pinalty" sau Romeo Paşcu, au crescut pe măsură ce s-au subţiat echipele. Cînd cursul s-a inversat, plăsmuirile au pălit. Cine mai ştie astăzi ceva de Ştefan Chiţu, cel care acum 7-8 ani făcea legea la sud de Carpaţi? Priviţi-l pe Jean Pădureanu! Pare un bunic somnoros ieşit la plimbare cu nepotul. În prim-plan e acum Sabău, iar echipa a cîştigat respectul tuturor. Pe vremuri, cînd Gloria Bistriţa simboliza epicentrul aranjamentelor, singurul care conta era Jean Pădureanu, cel despre care se spunea că are în birou 70% din rezultatele în avans ale întregului campionat. Şi era subestimat! Iar pentru a ajunge din nou în lumina reflectoarelor, Ştefan e silit să mobilizeze resursele locale şi să modernizeze semnificativ un stadion la Piatra-Neamţ, pe care să joace echipa naţională. Cu ceva timp în urmă, obţinea un efect triplu, doar dacă se burzuluia în faţa camerelor TV. Există însă şi o excepţie. Dumitru Dragomir. El este personajul care a supravieţuit propriului serial. După ce a jucat în Clanul Soprano, preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal a căpătat un rol în Spitalul de Urgenţă. A ştiut să tranziteze de la scandalul urzicat al anilor â90, cînd în studiourile TV se urla şi se ameninţa, la replicile soft ale prezentului. Cînd îl vezi pe Dragomir la televizor, atunci poţi fi convins că senzaţionale dezvăluiri înseamnă tămîierea, pe rînd, a tuturor preşedinţilor care-i vin în minte drept "cel mai cinstit" sau "cel mai priceput". Aşa cum observa actorul Warren Beatty despre un candidat democrat la preşedinţia Statelor Unite, dacă-l întrebi pe Dragomir cît e ceasul, el îţi explică în detaliu cum funcţionează unul. Numai Gigi Becali mai risipeşte cînd şi cînd monotonia plăcută a unui fotbal plauzibil, dar şi din el a rămas mai degrabă vocea baritonală. Pentru că, dincolo de senzaţia încordării - "să vezi ce le-o zice!" -, e mult mai rezervat. Becali se comportă majoritar raţional în fotbal. Militează pentru dispariţia huliganilor, îşi respectă adversarii, e lucid în privinţa performanţelor echipei şi, dacă ajunge să se facă frate de sînge cu preşedintele lui Real Madrid, asta e deja treaba presei spaniole! Aşadar, un fotbal mai puţin vocal şi în care suspansul s-a mutat din silabe în careul de 16 metri. Cel mai bun turnesol al acestei realităţi îl reprezintă numărul scăzut şi audienţa marginală a emisiunilor de analiză a etapei. În acest moment, nici unul dintre posturile comerciale mari, PRO TV sau Antena 1, nu mai programează în grilă un talk-show fotbalistic. Altădată, ele acopereau toată seara de duminică şi valurile se potoleau abia pe joi! Chiar şi audienţa meciurilor e în scădere. Un ofsaid nu mai e pretext de sfadă naţională, arbitrajele aduc rumoare doar într-un anumit mediu şi, în general, fotbalul îşi erodează ubicuitatea, devenind un fenomen important, însă încadrat în ceea ce un recent document al Parlamentului European numea "moştenirea democratică a continentului". E frumos zis, pasionant ca joc, profitabil, însă oamenii încetează să mai trăiască prin el sau, cazul nostru, prin rumoare. Zgomotul de fond s-a subţiat. Dacă fotbalul are ceva de zis, se aude mingea.
