Cişmigiu, tabloid de neuitat

Doi centimetri înălţime a avut ultima ştire serioasă a presei sportive din România. Era 8 mai 1986 şi ziarul Sportul saluta cîştigarea de către Steaua a Cupei Campionilor Europeni. Campioana României devenea prima echipă din Europa de Est care cucerea cel mai preţios trofeu al fotbalului de club. Adversară îi fusese cea mai iubită marcă sportivă a lumii, FC Barcelona, care adună 15.000 de abonaţi plătitori de peste o jumătate de secol. O groază de superlative, nu-i aşa? Să tot dedici evenimentului o bandă pe pagina întîi, strivită de "Trăiască Partidul Comunist Român!", de poezia "Primăvara Partidului" a lui Geo Ciolcan şi de un text-bloc despre cei 65 de ani de cînd "s-a făurit PCR"! "Ori de cîte ori mi se face lehamite de televiziunea de azi mi-o amintesc pe cea de dinainte de 1989" - scria recent Andrei Pleşu. Aidoma. Cînd nu aveţi timp să citiţi analizele tactice ale lui Vochin sau articolele lui TRU, dar deţineţi certitudinea că presa sportivă de azi se ocupă doar de maşina lui Mutu sau de teleevanghelistul Becali, cînd îl săriţi pe Cosaşu, dar îl savuraţi pe ascuns pe Dragomir, ei bine, acceptaţi această terapie! Priviţi ochi în ochi prima pagină a ziarului de a doua zi de după finala de la Sevilla! Se simte atîta ordine acolo că nu poţi să n-o admiri. În general, era aşa de comod! Comentariile TV sportive de dinainte de 1989, pe care le regretă mai ales cei care nu le-au ascultat, erau, multe dintre ele, colecţii de locuri comune. Nu pentru că reporterii ar fi fost, toţi, mediocri, ci pentru că asta li se permitea să spună. În cel mai bun caz, relatau ceea ce oamenii vedeau deja. Uneori, nici atît. Acum cîteva zile, invitat în studioul Realitatea TV, Dumitru Graur rememora retragerea Stelei de pe teren în finala Cupei României din 1988, disputată în faţa lui Dinamo. "Eram la microfon, vedeam scandalul din teren, simţeam panica oficialilor şi a noastră, a televiziunii, şi am avut un moment de inspiraţie. Am tăcut momente în şir şi aşa nu au avut ce să-mi facă" - a mărturisit, după 20 de ani, comentatorul. Are dreptate. Aşa a fost. Steaua a plecat la cabine, telespectatorii n-au înţeles nimic, transmisia TV s-a terminat în coadă de peşte şi ziarele de a doua zi n-au scris nimic, de parcă finala nici nu avusese loc vreodată. Pentru un gol din ofsaid, fotbalul a intrat într-un gol ontologic. Nimeni nu ştia dacă mai existau Cupa României, Steaua şi Dinamo. În fiecare dimineaţă, în colţul microbiştilor din Cişmigiu, acest spaţiu multimedia tabloid avant la lettre, se zvonea că arbitrul a fost arestat, că Federaţia a fost dizolvată sau că Dinamo va pierde Cupa. A trecut aproape o săptămînă pînă cînd un comunicat sec, într-un colţ de pagină, tipărit cu litere filatelice, a confirmat că trofeul a fost acordat Stelei, la masa verde. Nici o declaraţie, nici o reacţie, nici o dezbatere. Treabă serioasă! Prin comparaţie, libertatea de azi a presei sportive radiază pericol. Nu mai sîntem, după cum mărturisea un analist media american, "recipienţii cu circuit închis a ceea ce vrea statul să comunice". Alegem. Ne enervăm. Suferim. Şi regretăm. Inclusiv vremurile în care cronica unui meci România-Ungaria din anii ’80 a apărut nu a doua zi, ci a treia zi după meci, pentru că oamenii de la CC al PCR s-au decis cu întîrziere dacă arbitrul greşise sau nu. Penaltiul acordat de el devenise o chestiune care putea perturba relaţia dintre partidele frăţeşti. Priviţi din nou pagina întîi din mai 1986! Imaginaţi-vă cum ar arăta astăzi ziarele, dacă performanţa s-ar repeta! Între timp, colţul microbiştilor din Cişmigiu s-a desfiinţat. Îl purtăm în noi, tabloizi şi selectivi.