Ştafeta trucajului
Cît de complicat ar fi să brevetăm un nou sport: sărituri în cap de la trambulină pe saltea? Ideea e cît se poate de serioasă în condiţiile în care aflăm din GSP că, în lipsa bazinelor cu apă, sportivii noştri au devenit deja experţi în acest gen de sărituri.
Cînd premierul a spus că „nu sîntem o ţară de înotători, nu am o mare apetenţă pentru piscine săpate în diferite localităţi“, mediul politic a interpretat declaraţia ca pe o maliţie curajoasă la adresa Elenei Udrea. Era un mod subtil prin care tînărul premier îşi proba independenţa. Şi, ce să vezi, era şi demonstraţia unei ignoranţe cu atît mai spectaculoase cu cît o întîlnim la un om din generaţia proaspătă! Pentru că, de fapt, e tipic tuturor generaţiilor de politicieni să expedieze problema infrastructurii sportive la nivelul unor excese reale comise de vechiul guvern şi de mai toate guvernele din ultimii 20 de ani. Da, s-au investit bani în sport după criterii extraterestre, dar de asta nu e de vină sportul, care merită un avocat mai bun decît premierul Ungureanu.
Sportul nu e povestea medaliilor sau a recordurilor decît în finalul său rarisim şi de maximă expunere mediatică. De fapt, sportul e o infinită istorie despre educaţie, mai puţin telegenică, „este felul simplu de a ajunge la minţile elevilor cu principii de civilizaţie greu de predat prin manuale“, aşa cum mi-au spus acum cîţiva ani nişte puşti dintr-un ONG, moment în care mi-am vărsat cafeaua în braţe. Aşa e! Pretutindeni în lumea modernă, sportul înseamnă educaţie, exersarea unor abilităţi de competiţie şi de cooperare şi cel mai bun mod de prevenţie a bolilor. Studii serioase arată că 1 euro investit în sport înseamnă, în timp, mai mult de 100 de euro economisiţi în sistemul naţional de sănătate.
Cînd Gazeta Sporturilor a publicat fotografia cu un campion român la sărituri în apă antrenîndu-se pe saltele, un cititor vigilent a strigat: „E trucaj!“.
Are dreptate. E un trucaj la mijloc, dar nu în fotografie.
