Povestea iernii împreună
Cît de bine lucrează oamenii în echipă împotriva zăpezii? Cît e colaborare şi cît luptă individuală?
„Împreună cu colegul meu de la Gazeta Sporturilor, fotoreporterul Raed Krishan, am fost în cîteva sate buzoiene scufundate în nămeţi. Raed a reuşit să surprindă imagini, dintre care unele «sînt, pe bune, picturi!», după cum mi-a transmis pe sms, cu invidie şi căldură colegială, jurnalista Liliana Sime, de la România TV. Şi oamenii au mai zis ceva: «Reportajele din ziar au fost mai lămuritoare decît ce am văzut, în exces, la TV». E măgulitor, dar nu foarte exact. Cred, mai degrabă, că ziarul completează invazia de sunet şi de alb de la TV. «Fără presiunea televiziunilor, sincer nu s-ar fi urnit atîtea forţe», mi-a şoptit un jandarm buzoian, de sub cagula cu promoroacă. În acelaşi timp, pentru a-şi citi poveştile şi pentru a-şi descifra feţele, ei au avut nevoie de ziarele cu pagini ude, deschise, la prima oră a zilei, în curtea îngheţată a unităţii de jandarmi. Ne completăm, televiziuni şi ziare, atîtea cîte am rămas şi aşa cum putem.
Cum sînt oamenii din satele afectate? Ca mulţi dintre români. Vulnerabili, curajoşi şi căscaţi deopotrivă, săraci sau doar vicleni, mituiţi cu găleţi electorale – e şocant cînd vezi peste tot însemnele partidelor în gospodării! – oameni normali, pînă la urmă. Mi s-a părut că, peste toate, ceea ce strigă mut, reflectîndu-se în zăpadă, nu este frica sau neputinţa, ci dorinţa de a-şi spune povestea, nevoia adîncă şi irepresibilă a fiecăruia dintre noi. Şi am ajuns la întrebarea Dilemei vechi. Cîtă vreme nu vom avea o poveste de spus împreună ca ţară, nu cred că ne vom reface nici vieţile împreună. Scuze pentru sentenţiozitate! E de la frig.“
