Poveste cu Mircea Lucescu
Numără cineva vreodată cîte victime face un „meci de infarct“ precum cel dintre Vaslui şi Lazio?
Cînd Mircea Lucescu a declarat Gazetei Sporturilor „Sînt prea bătrîn ca să mă retrag“, oamenii au citit asta ca pe un alint al antrenorului de 66 de ani. Apoi a continuat: „Aş vrea să mor pe teren. E cel mai frumos lucru care i se poate întîmpla unui antrenor. Înseamnă că ai trecut prin absolut tot, în viaţă, acolo, în mijlocul luptei“. Noi, poporul microbist, ne-am încruntat.
Lucescu dusese totul prea departe, devenise un răzgîiat lugubru. Ca şi în întrebarea Dilemei vechi: Ce are fotbalul cu moartea? E cam mult să invoci infarctul la un meci cu o minge la mijloc. Dar Il Luce a explicat: „Bobby Robson, de exemplu, a renunţat o vreme, apoi, ajungînd într-un supermarket, s-a gîndit: «Ce caut eu aici?». Şi s-a întors, deşi era bolnav…“ Lucescu a continuat: „Nu poţi să te opreşti. Degeaba zici că visezi să te retragi la un moment dat… Nu poţi, pur şi simplu. N-ai nevoie de linişte! Ai nevoie de tot ce îţi dă fotbalul. De tensiune, emoţie, adrenalină!“. Bine, Mister, întreabă reporterul, şi cum e aia cu retrasul în plină glorie? La care Lucescu se enervează şi renunţă la corectitudinea politică şi la stilul său inimitabil de piarist de geniu, răspunzînd: „Retragerea în plină glorie este doar o poveste. Nici un antrenor nu ar putea. Antrenorii sînt ca actorii. Nu se retrag. Nu vreau să ajung ca Brigitte Bardot, să plimb cîini“.
Şi atunci, cum se detensionează un antrenor? „Depinde de capacitatea lui de a găsi altceva pentru a se deconecta... Literatură, muzică, politică, social... Un antrenor nu se poate reîncărca dormind!“ Aşa e, există meserii unde somnul nu te încarcă. Aşa cum e cea de antrenor sau de microbist. La Vaslui – Lazio n-a murit nimeni, dar hai să ne rugăm să sărim hopul, pentru că meciul decisiv pentru moldoveni se va juca în cîteva zile la Zürich!
