Onestitate de import

În condiţiile meciurilor noastre zilnice, e cazul să vrem arbitraj din străinătate?

Dacă ai un fotbalist în campionatul Italiei, asta e o poveste despre talent. Dar dacă un arbitru de-al tău participă la un înalt nivel în lupta acesta pentru imaginaţia lumii care mai poartă şi numele de fotbal, atunci prezenţa umană spune o altfel de poveste. Un arbitru român la o finală de Campionat Mondial e o pledoarie subliminală pentru corectitudinea tipului respectiv, pledoarie care se revarsă, discret şi eficient, şi asupra locului de unde vine. Vi se pare prea mult? Atunci imaginaţi-vă pentru o clipă ce simţiţi cînd auziţi cuvintele „Arbitrul norvegian...“ Omul o poate sfecli, dar în nici un caz nu-l poţi suspecta de malversaţiuni. Desigur, în acest exemplu pavlovian ţara creditează arbitrul, însă se poate şi invers!

Expresia „Arbitrul român“ nu s-a mai auzit la un turneu final de fotbal, fie el mondial sau european, din 1998, de pe vremea lui Nicolae Grigorescu. Iar Ion Crăciunescu a bifat ultima finală de Cupa Campionilor, în 1995.

Sînt, aşadar, cam 15 ani de eclipsă, 15 ani din care nu se poate ieşi cu onestitate importată de afară, aşa cum vor preşedinţii cluburilor, care cer apăsat brigăzi din străinătate la meciurile de Liga 1. FIFA tocmai ne dă bani pentru programe de creştere a onestităţii acasă şi se trezeşte cu faxuri de la noi, prin care îi cerem niţică obiectivitate de tranziţie.

Vă seamănă cu ceva modelul acesta fotbalistic?