Zidul - şapte instalaţii verbale
Prima mea vizită în Italia a fost la Perugia, iar acolo, prima casă în care am intrat a fost aceea a Cristinei. O casă veche, agăţată de un zid etrusc şi mai vechi. Prin mijlocul bucătăriei lor cu mozaic veneţian trecea un şir de pietre mari şi lustruite: „un rest de zid etrusc“ – m-a lămurit Cristina. Ea şi soţul ei au pus un meşter vestit să le facă o tipsie de argint de lăţimea zidului şi să o scobească în piatra acestuia. Acolo îşi beau în fiecare zi cafeaua de dimineaţă, fiecare de cîte o parte a zidului: „Asta ne-a ajutat să avem o căsnicie fericită“ – spun ei.
* * *
Toată lumea cunoaşte povestea lui Robinson. Dar puţini sînt aceia care ştiu de existenţa unei prime versiuni a cărţii lui Defoe, pierdută multă vreme şi descoperită recent de un cercetător american, în pivniţele unei universităţi din Japonia. Cercetătorul american a refuzat să facă publică această versiune, dar se pare că istoria lui Robinson a fost, iniţial, alta: după ce l-a găsit pe Vineri, acesta l-a pus să adune piatră după piatră şi să împrejmuiască insula cu un zid înalt. Cînd a fost gata, şi-a ridicat şi un turn de observaţie, de unde a pîndit tot restul vieţii ivirea la orizont a unui catarg de corabie. Dar nimeni nu va şti vreodată ce s-a întîmplat cu adevărat, căci pe acolo n-a trecut niciodată vreo corabie.
* * *
Zidul chinezesc începuse cu mult înainte de Qin Shi Huangdi. În anul 214 î.Hr., acesta a vrut însă să-l prelungească, pentru a se lupta cu nomazii Xiongnu, adică cu hunii. Doar că lucrările înaintau greu, iar războinicii nu mai aveau răbdare. În înţelepciunea sa, împăratul chinez l-a chemat atunci pe comandantul hunilor să-l ajute. Nomazii erau mici, dar iuţi şi foarte pricepuţi, aşa că, în cîţiva ani, zidul a fost gata. Era o construcţie măreaţă, pe care chinezii şi hunii au admirat-o împreună o noapte întreagă. A doua zi dimineaţa, fiecare s-a dus de partea sa a zidului şi războiul a putut, în sfîrşit, să înceapă.
* * *
În ţara mea, un primar s-a hotărît să ridice un zid prin mijlocul oraşului ca să-i apere pe locuitorii săi cei fideli de ţiganii care invadaseră cetatea. Un zid nu prea înalt, dar care să despartă apele: oamenii de-o parte, ţiganii de cealaltă. Cetăţenii au dat şi ei o mînă de ajutor şi zidul a fost gata în cîteva zile; acum, locuitorii oraşului pot să doarmă liniştiţi. Se zvoneşte chiar că, atunci cînd un locuitor mai temerar al oraşului s-a încumetat să sară gardul în ţara ţiganilor, a constatat că toţi aceştia deveniseră albi, cu ochii verzi, iar părul blond le strălucea în soare. Aşa spune primarul într-un interviu, dar mie parcă nu-mi vine să cred...
* * *
Vikingii au fost nişte marinari fără seamăn. Se spune că ei au descoperit primii America. Ba mai mult, unele texte apocrife stau mărturie că aceştia au ajuns la capătul lumii. Şi mai spun aceste texte că, ajunşi acolo, la capătul lumii, au zăbovit o vreme şi au înălţat un zid de apărare, vikingii fiind şi nişte vajnici războinici. Doar că dincolo de zid nu mai era nimeni, căci era capătul pămîntului!...
* * *
Un bătrîn de la mine din sat mi-a spus odată, într-o noapte, povestea regatului de la miazănoapte, care s-a întins undeva departe, să tot mergi şapte zile şi şapte nopţi, de la noi din sat tot spre asfinţit. În ţinutul acela, hotarul satelor – aşa cum e la noi drumul de care din deal de la făget – era împrejmuit cu ziduri înalte de piatră. Oamenii împăratului erau foarte supăraţi din acest motiv, căci nu se puteau mişca în voie, să aducă la îndeplinire voinţa împăratului. Aşa că acesta le-a dat ordin să dărîme toate zidurile. Doar că tot ce dărîmau ziua oamenii împăratului se făcea la loc în timpul nopţii, aşa că aceştia trebuiau să o ia mereu de la capăt.
* * *
În ţara mea există şi un ţinut faimos pentru porţile sale de lemn. Se cheamă Maramureş, iar în Maramureş sînt cele mai frumoase case de lemn, biserici de lemn şi, bineînţeles, porţi de lemn, înalte, cu stîlpi sculptaţi cu mare măiestrie. Acolo am văzut cea mai frumoasă poartă din viaţa mea: stîlpii erau antropomorfi, închipuind un bărbat de-o parte şi o femeie de cealaltă, iar grinda care îi unea era încrustată cu stele, cu soarele şi cu luna. Am aflat că era casa unui bătrîn pădurar, pasionat de lucrul lemnului. Ceea ce m-a mirat, însă, a fost faptul că gospodăria pădurarului nu era împrejmuită de nici un gard, doar căsuţa din pîlcul de brazi privind la poarta de la stradă. Dar asta a fost cîndva, demult...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
