Servicii în plus

Pe unele străzi din centrul Bucureştiului, de la un capăt la altul, în dreptul fiecărei instituţii sau firme stă cîte un individ cam fără treabă. De obicei, sînt oameni trecuţi de o vîrstă, cu păr alb şi burţi respectabile şi pare că se cunosc între ei. Hainele lor nu dau tocmai impresia de fresh, dimpotrivă. Uneori poartă piese din uniforme decolorate, pantaloni vişinii cu vipuşcă sau cămăşi cu înscrisuri gen SWAT Force.

Sînt portarii, oameni buni la toate şi la nimic. Indivizi care altfel ar putea fi încă destul de activi, stau ca ţăranii din sate seara, în faţa porţii. Pare că ştiu tot ce mişcă pe strada respectivă, au informaţii „din interior“ şi le schimbă între ei ca nişte fini cunoscători. Probabil că, uneori, asemeni şoferilor de directori, sînt printre primii care află lucruri esenţiale legate de firmă, de cine s-a mai mutat, de cine cu cine mai pleacă...

Din cînd în cînd, fac mici comisioane, mai duc un pachet, mai dau o indicaţie. Preocuparea lor de bază pare a fi devenit însă gestionarea locurilor de parcare. Din ea fac un ban în plus. Dacă n-au „capre“ cu care să ocupe locurile libere, se ajută cu tot felul de obiecte, lăzi de bere, bucăţi de bordură puse în picioare şi legate cu sfoară sau scaune vechi scoase din instituţia pe care o au în spate. Foarte atenţi la maşinile care trec pe stradă, sesizează cea mai mică intenţie a cuiva de a opri. Şi atunci întind imediat mîna să-i arate pe unde s-o ia şi cum să facă. Spre deosebire de parcagiii „profesionişti“ din zonele aglomerate, săli de concerte, cinematografe, restaurante, portarii nu cer bani. Aşteaptă doar să li se dea. Dacă apuci să parchezi pe un loc din raza lor de acţiune cînd nu sînt atenţi, vin la tine într-un suflet cu texte despre „dom’ director“ care urmează să apară din clipă în clipă etc. Dar „regulile stricte“ se topesc ca prin minune cu directorii lor cu tot, cînd bagi mîna în buzunar. Iarna, indivizii ăştia te pot înspăimînta şi cu ţurţurii care riscă să-ţi cadă pe parbriz. Atitudinea lor oscilează mereu între ameninţare şi servilism. Niciodată nu te privesc cu ochi buni, chiar dacă de pe urma ta cîştigă nişte bani. Nu faci parte din „secta“ lor, specială. Portarii de pe aceeaşi stradă par solidari între ei, dar numai pînă la un punct. Brînza-i pe bani. Treaba lor ar fi aceea de a deschide uşa şi de a-i saluta pe angajaţi. În acelaşi timp, teoretic, au atribuţia de a bloca accesul cuiva, atunci cînd e cazul (ceea ce probabil că se întîmplă foarte rar). Din această ultimă însărcinare apare poate şi aerul acela de autoritate pe care mulţi dintre ei încearcă să-l afişeze. Un portar trebuie să fie politicos, fără să-şi piardă vigilenţa. E însă o conduită care pentru cei mai mulţi pare prea complicată. Le place vigilenţa şi autoritatea, dar cu politeţea e mai greu. Foarte rar găsesc calea de mijloc între comportamentul strict profesional şi cel maleabil şi alert, legat de micile afaceri colaterale care li se ivesc spontan. Stilul profesional (dacă există la început) se toceşte şi se decolorează ca uniforma.

Am găsit şi omologi străini. Perfecţiunea am întîlnit-o la New York, în urmă cu 20 de ani, unde, cînd treceai prin dreptul intrărilor unor blocuri de pe Fifth Avenue, prin zona Central Park, cîte un băiat subţire purtînd uniformă cu fireturi, nasturi de metal, chipiu şi mănuşi albe sărea de pe scaunul lui ca un arc. Din cauza asta, am crezut la început că toate acele imobile erau hoteluri. Dar nu, erau nişte clădiri cu apartamente de lux.

În Italia am văzut paznici de parcări care se repezeau la tine să-ţi ia cheia de la maşină, s-o parcheze ei. La început aveai o reţinere, nu ştiai dacă nu cumva sînt hoţi. Te luau repede, fără să piardă vremea (nici pe a lor, nici pe a ta). Aveau un soi de agresivitate cu care deja ne-am obişnuit în România. Dar, pînă la urmă, serviciul era corect. Bineînţeles, ei nu erau portari, ci parcagii de meserie.

În Cipru, aflînd că sînt din Bucureşti, un tip care păzea o parcare supraetajată mi-a spus că a fost şi el pe vremuri la Bucureşti unde a avut o afacere. Ştia cîteva cuvinte româneşti. Şi ciprioţii, ca şi italienii, în ciuda vîrstei, erau sprinteni şi iuţi în mişcări şi în vorbe, uşor băgăreţi şi şmecheri, dar politicoşi. Obişnuiţi cu clienţi de toate felurile, mi-au făcut impresia unui soi puternic, de supravieţuitori urbani. Portarii de la noi sînt mai înceţi în reacţii şi marcaţi parcă definitiv de invidie. Păstrează încă şi acea amprentă rurală evidentă. Poate că, în timp, parcagiii ilegali, adevărate feline urbane, le vor lua pîinea de la gură.