Modelul Galeriu

Se vorbeşte adesea, în lumea românească de azi, despre „absenţa modelelor“. Dacă ar fi să intrăm în detaliile subiectului, ar trebui să luăm în discuţie o sumedenie de teme colaterale: absenţa nevoii de modele, diminuarea capacităţii de a admira (dublată de euforia contestării), subversiunea falselor modele şi, de fapt, sensul însuşi al noţiunii de „model“. Cuvîntul a căpătat o întrebuinţare mai curînd derutantă: ba „schemă“, „reţetă“ („model de adeverinţă“), ba „manechin“, ba persoană care pozează dinaintea unui pictor sau sculptor, ba „exemplu“, adică întruchipare optimă a unei calităţi sau a unei atitudini. Evident, cînd vorbim de „absenţa modelelor“, ne gîndim la absenţa unor repere formative, capabile să stîrnească emulaţie. Sînt de făcut, însă, două observaţii: mai întîi, nu există „modele universale“. Un „model“ nu e valabil peste tot, oriunde, pentru toată lumea. Modelul cărturarului de azi nu poate semăna cu modelul cărturarului de secol XV, modelul politicianului englez e de alt tip decît modelul politicianului italian. În sfîrşit, nu poţi decide ca tot românul să asume „modelul Eminescu“ sau „modelul Henri Coandă“. Nici măcar „modelul“ par excellence, Iisus Hristos, nu poate fi – cel puţin deocamdată – modelul şamanilor siberieni sau al triburilor Bororo. A doua observaţie: nu imitaţia – care duce strict la epigonism, sau la multiplicare inautentică – e reacţia adecvată la un model. Nu vrem (şi nu e posibil) să avem 300 de Picasso, 50 de Heidegger, 900 de George Enescu. Iar dacă vorbim de „Imitatio Christi“, ar fi o blasfemie să pretindem că oricine poate deveni, prin simplă aspiraţie, Fiul lui Dumnezeu. Trec peste faptul că Iisus prezintă cazul cu totul excepţional al unui Dumnezeu care îşi ia drept „model“ omul, îl „imită“ pentru a-l salva. Dar imitatio – în acest caz – înseamnă nu a căuta identificarea cu modelul, ci drumul infinit către comunicarea cu el, interiorizarea unui dialog. „Modelul“ înseamnă opţiune, „orizont preferenţial“, dorinţă de împlinire adecvată, „tensiune către“, „intenţie“ funcţională. Nu „a fi ca“ altcineva (ceea ce ar anula unicitatea persoanei), ci „a face ceea ce faci, în spiritul unei dedicaţii asumate“ faţă de un ideal întrupat. Şi asta înăuntrul datelor tale specifice şi al libertăţii tale.  

Aşa stînd lucrurile, cred că părintele Galeriu, de la al cărui sfîrşit pămîntesc se împlinesc zece ani, ar trebui să devină un model al preoţimii româneşti contemporane. Încă o dată: „model“ nu înseamnă „idol“, ci mai curînd lecţie. Modelul impune o învăţătură, o indicaţie de gîndire, comportament şi stil. Care este „lecţia Galeriu“? Mai întîi, un fermecător amestec de sobrietate şi bună dispoziţie. Omul era riguros doctrinar, privea cu gravitate drama şi întrebările interlocutorului, dar nu cădea niciodată în dăscăleală acră, în pompă sapienţială, în oficiere standardizată. Era viu, reactiv, tonic. Ştia să se bucure. Nu „dojana“ era profesiunea lui, ci solidaritatea şi înţelegerea frăţească. Mai departe: predica şi, în genere, discursul părintelui Galeriu erau ale unui gînditor precis, dar neconvenţional. Nu lăsa nici o idee acolo unde o găsise, nu trăia din repetiţia literei, din „gata-făcutul“ omileticii previzibile. De aceea era convingător, de aceea oricine, indiferent de categorie, se alegea întotdeauna cu ceva din cuvintele lui. N-am auzit nici un reprezentant al preoţimii contemporane, capabil să ia prin surprindere, să-şi implice, îndrăzneţ, auditoriul, aşa cum o făcea părintele Galeriu. Nu voi spune că n-am avut şi alţi teologi de anvergură, că a asculta monahi ca Ilie Cleopa sau Arsenie Papacioc nu era o experienţă uluitoare, contaminantă, incomparabilă. Dar hărnicia omiletică şi iradierea părintelui Galeriu, ca preot „de oraş“, asaltat zilnic şi de intelectuali pretenţioşi, şi de oameni simpli, solicitat, clipă de clipă, de nevoile şi interogaţia unei metropole policrome, de îndatoriri academice şi civice diverse, rămîne un episod unic, ireductibil, din tabloul vieţii spirituale autohtone. Părintele Galeriu reuşise şi performanţa de a fi mereu la curent cu veacul, fără a fi mai puţin respectuos cu tradiţia. Nimic defazat, nimic anchilozat, nimic inerţial în cuvîntările sale. Materia şi subtilităţile credinţei vibrau, în predica sa, cu firescul şi cu intensitatea unei proaspete experienţe de viaţă şi de cunoaştere. Termenul „originalitate“ n-ar fi potrivit. Era vorba doar de amprenta participativă a „persoanei“ vorbitorului asupra vorbirii sale.  

O analiză amănunţită a lecţiei, a modelului Galeriu rămîne încă de întreprins. Dar ar fi recomandabil ca studenţii de la facultăţile noastre de teologie, preoţimea de mir, teologii şi toţi cei care gravitează în jurul unei interogaţii religioase autentice să ia aminte la toate documentele scrise, înregistrate şi filmate, rămase în număr mare (din fericire) de pe urma parohului de la Biserica Sf. Silvestru. Recomandarea aceasta ar avea, poate, efecte miraculoase şi asupra celor care trudesc în studiourile postului de televiziune Trinitas. I-ar ajuta să evite obositul ton „pravoslavnic“, gesticulaţia artificial „cuvioasă“, retorica adormitoare a pietăţii formale. Noul Testament trebuie să rămînă neîncetat nou! Nou cu adevărat, dincolo de orice cuminţenie funcţionărească, de orice rutină mulţumită de sine. Lecţia subînţeleasă a părintelui Galeriu este aceasta: a face din substanţa supralumească a Scripturii un subiect plicticos, o mormăială repetitivă e a păcătui împotriva Duhului Sfînt.