Sfîrşitul "podului de flori", începutul pragmatismului?

Ar costa cu puţin mai mult de 26 de milioane de euro, din care un sfert sînt fonduri europene nerambursabile. Ar fi gata în circa un an şi jumătate, dacă nu vor interveni piedici. Şi, mai ales, va sparge monopolul Gazprom asupra Republicii Moldova. Acestea sînt datele politice ale gazoductului Iaşi – Ungheni, a cărui construcţie a fost inaugurată la începutul acestei săptămîni. 

Bineînţeles, există şi aspectul economic: companii din România, precum Romgaz sau OMV Petrom, vor putea intra pe piaţa moldovenească a gazelor. Dar acestea par, în acest moment, amănunte de ordin secundar.

Altceva contează: trecerea de la vorbe la fapte în relaţiile româno-moldoveneşti, şi aceasta într-un context politic mai larg. Pentru că miza noului gazoduct depăşeşte cadrul relaţiilor Bucureşti – Chişinău, prin implicarea financiară – şi nu numai – a Comisiei Europene. De altfel, comisarul european pentru energie, Günther Oettinger, a fost invitatul de onoare al ceremoniei de inaugurare a lucrărilor.  

Încă de acum mai bine de doi ani, în februarie 2011, în plină criză a gazelor pe ruta Rusia – Ucraina – Europa Centrală, Consiliul European răspundea propunerilor Comisiei Europene şi dădea undă verde interconectării reţelelor energetice. Vă vine sau nu să credeţi, în acest moment, statele membre ale Uniunii Europene au posibilităţi extrem de limitate de a se întrajutora în cazul unei crize energetice, tocmai din cauza fragmentării reţelelor. Cu greu se poate vorbi despre o piaţă comună energetică.  

Proiectul european, extrem de ambiţios, îşi propunea să creeze o vastă reţea energetică, de-a lungul şi de-a latul continentului, astfel încît, spre exemplu, pădurile de eoliene de la Marea Nordului să poată aproviziona, în caz de nevoie, chiar statele din estul Uniunii.  

În doar cîteva săptămîni, Primăvara arabă avea să reconfirme justeţea unei asemenea abordări. Regimurile din nordul Africii se dovedeau cu mult mai puţin stabile decît îşi imaginau liderii europeni. Aprovizionarea regiunilor mediteraneene ale Uniunii Europene cu resurse energetice putea fi oricînd periclitată de evoluţii politice necotrolabile în statele nord-africane. Interconectarea reţelelor energetice devenea cu atît mai importantă.

Un cîştig enorm pentru România, la Consiliul din februarie 2011, a fost şi includerea Republicii Moldova în planurile de interconectare. Ceea ce arată că Uniunea Europeană priveşte departe. Iar începerea lucrărilor este o veste încurajatoare, înainte de summitul parteneriatului estic de la Vilnius. O reuniune de la care Republica Moldova aşteaptă undă verde pentru tratatul de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană, precum şi o foaie de parcurs, în vederea desfiinţării regimului de vize.

În acest moment, în rîndul alegătorilor din Republica Moldova, opţiunile proeuropene şi cele proestice se împart în părţi aproximativ egale. În 2014 vor avea loc alegeri care sînt considerate cruciale. O eventuală revenire la putere a comuniştilor ar putea însemna ieşirea ţării din orbita europeană, pe timp nedefinit, dat fiind climatul puţin favorabil extinderii, existent chiar în Uniunea Europeană.  

Cît priveşte unirea cu România, despre care preşedintele Băsescu amintea nu demult, opţiunile se cifrează între 5% şi 15%, în funcţie de cine realizează sondajele.

Indiferent că place sau nu în România, statalitatea Republicii Moldova este o realitate, recunoscută pe plan internaţional – prima dată, chiar de către Bucureşti. În plus, a devenit o realitate şi pe teren, dincolo de orice discuţie legată de viabilitatea statului de peste Prut – elitele politice de la Chişinău, chiar şi cele proeuropene, vor lăsa cu greu independenţa lor, de dragul unirii. 

În plus, numărul alegătorilor cu opţiuni proeuropene este cu mult mai mare decît cel al partizanilor Unirii. Foarte probabil, mulţimea acestora din urmă este inclusă în cea a proeuropenilor. Partidele proeuropene nu au vreun interes să tulbure apele înainte de alegeri, cu o chestiune care mai degrabă le-ar diviza electoratul decît să-l unească.  

Conducta gaziferă Iaşi – Ungheni reprezintă răspunsul pragmatic la o problemă tratată adeseori cu multe cuvinte mari şi cu o doză zdravănă de politicianism şi populism. Este un pas concret prin care Republica Moldova se leagă de Europa. În plus, este unul dintre puţinele proiecte care au marcat o continuitate la Bucureşti – pus la cale în timpul guvernării PDL, continuat sub USL. Ceea ce, în atmosfera politică atît de încărcată de la Bucureşti, chiar este un fapt demn de remarcat.  

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.