Corporatist
Manifestaţiile din ultimele zile au adus destul de des în discursul public nu numai termenul hipster (căruia Dilema veche i-a dedicat, acum un an şi jumătate, un dosar, cu titlul Hipsterism şi hipsteritate), ci şi pe aparent mai puţin exoticul corporatist (prezent şi el în multe dezbateri antropologice şi culturale din ultimii ani). Ambii descriu o parte a societăţii româneşti de azi, cu precădere una tînără şi instruită; ambii sînt folosiţi în mass-media şi în spaţiul online într-o manieră destul de ambiguă: fie pur descriptivă, fie marcată uneori pozitiv, alteori peiorativ, cu ironie mai apăsată sau mai subtilă. Hipster atrage mai mult atenţia, prin aerul său inconfundabil de anglicism de circulaţie internaţională, precum şi prin bogata sa familie lexicală, produsă de inventivitatea derivativă a vorbitorilor de azi (de la hipsteriţă la hipsterie sau hipsteresc); oricum, informaţii şi controverse despre originea şi sensurile sale se găsesc din belşug pe Internet şi sînt traduse şi preluate copios în diferite reportaje şi comentarii româneşti. Termenul corporatist, deja asimilat, banalizat de un uz aproximativ şi neatent este, de fapt, destul de surprinzător prin evoluţiile sale semantice specifice spaţiului nostru cultural şi social. Sensul cu care e folosit în mod curent nu se găseşte în dicţionarele generale, în care apar doar accepţiile teoretice, doctrinare („privitor la corporatism şi la ideologia lui“; „adept al corporatismului“, în DEX). Golul e remediat în Dicţionarul de cuvinte recente coordonat de Florica Dimitrescu (ediţia a treia, 2013), în care, pe baza unor atestări recente din presa ultimilor ani, substantivul corporatist este explicat ca desemnînd un „salariat al unei corporaţii“ (adică al unei mari companii internaţionale). Adjectivul, mai previzibil, are semnificaţia „privitor la corporaţii“: din acest punct de vedere, se vorbeşte de cultura corporatistă sau de limbajul corporatist.
Există însă, în discursul actual, mai multe ipostaze ale corporatistului, cu mai multe posibile definiţii, între care nu se face întotdeauna o distincţie clară, mizîndu-se pe aproximările contextuale. Corporatistul este, uneori, încarnarea corporaţiei, decidentul: „scandări împotriva corporatiştilor care au generat criza şi prosperă în continuare“ (acvilaortodoxa.wordpress.com); alteori (cel mai adesea) – simplul angajat, molipsit de comportamentul considerat tipic şi despre care se fac numeroase glume: „cel care iese la prînz cu echipa, vorbeşte zgomotos despre team building, brainstorming, human resources“ (bogdanabutnar.ro); „Un corporatist şi-a minţit familia că se internează în spital ca să se poată furişa la muncă“ (timesnewroman.ro). În ultima vreme, uzul pare să fi făcut încă un pas în extinderea semantică a cuvîntului. Nu mai este esenţial faptul că persoana în cauză chiar lucrează la o corporaţie, în sensul strict al cuvîntului. În enumerări pitoreşti, prin excelenţă neriguroase, termenul corporatist intră uşor în aceeaşi serie cu hipster sau biciclist: „ar putea intra în categoria hipsterilor, oameni în general foarte informaţi, dar nu neapărat cu opţiuni politico-ideologice ferme, cosmopoliţi, extrem de inteligenţi, eclectici, artişti, activişti, anti-comunişti, corporatişti, biciclişti“ (Claudia Postelnicescu, contributors.ro, 5.09.2013); „aceşti hipsteri, corporatişti boemi şi hipioţi non-violenţi“ (Andrei Luca Popescu, gandul.info, 3.09.2013). Pare a se contura chiar o opoziţie între bugetari şi corporatişti (corespunzînd lucrului „la stat“, respectiv „la privat“), care nu mai implică doar corporaţiile. Astfel, între corporatişti şi anticorporatişti există o asimetrie, nu o opoziţie. Procesul nu e încheiat şi poate că lărgirea semantică nu se va fixa ca atare. Termenul tinde totuşi să umple un gol, iar lipsa echivalentelor sale în alte limbi e semnificativă.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).