Fermierul activ
Scurtă recapitulare pentru publicul urban şi activ al Dilemei vechi: Uniunea Europeană acordă subvenţii directe pentru terenul agricol. Acestea nu au legătură cu cantitatea de grîu, porumb sau cartofi care este produsă pe respectivul teren. Este condiţionată doar de simpla posesie a pămîntului. Altfel spus, cultivă sau nu cultivă, banii europeni se duc la proprietar, cu condiţia ca acesta să dispună de un cont în bancă şi de suficiente dovezi legale care să îi ateste calitatea (de proprietar, fireşte). Mărimea suprafeţei minime „subvenţionabile“ este o decizie a statului membru. La noi, în România, aceasta este de cam o treime de hectar. Să fie clar: cultivi sau nu cultivi, faci producţie sau nu, subvenţia ajunge în cont. Nici nu ar putea fi altfel: dacă Uniunea ar plăti în funcţie de mărimea recoltei, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) ar considera gestul ca fiind o schemă ilegală de subvenţionare şi multe belele internaţionale s-ar isca. Pentru acelaşi public urban şi activ, trebuie să reamintesc un fapt simplu: subvenţiile directe, alocate pe hectar, se trag din mai vechea nevoie europeană de mîncare! Ştiu, asta ţine de anii ’50 şi ’60, consecutivi celui de-al Doilea Război Mondial. Ani grei, ani de foamete, dependenţi de ajutoarele venite de peste Ocean! Aşa ceva nu trebuie să se repete. Necazul este că Europa, în prezent, este în situaţia (nu tocmai neplăcută) a... supraproducţiei, fapt care ridică altă întrebare: cum menţii în funcţiune economică atît de multe ferme, fără a supăra pe Domnia sa, Piaţa Liberă, şi pe Internaţionalul său braţ „armat“, OMC-ul?
Aşa s-a ajuns la o situaţie relativ neplăcută. Toţi proprietarii de teren capătă bani din subvenţia directă. Ar fi aşa: aeroporturile (ele au multă verdeaţă pe lîngă piste), terenurile de golf (verdeaţă de-a dreptul), fabricile mari (Coca-Cola din Irlanda are ditai proprietatea care capătă subvenţii), rezervaţiile de vînătoare (vezi cazul domnului Porsche sau al familiei regale a Spaniei), băncile (doar nu vă închipuiţi că tocmai băncile comerciale ar fi ratat ocazia de a căpăta subvenţii pe terenurile gajate), ba chiar micii cultivatori de cannabis (este deja celebru cazul unui student suedez care a încasat, perfect legal, ani buni, o subvenţie pe un teren de 2000 de metri pătraţi, din care obţinea cînepa... fumabilă). Cel mai supărător fapt pentru contribuabilii europeni pare a fi subvenţionarea terenurilor niciodată cultivate, în numele atotputernicei Politici Agricole Comune!
De aceea, comisarul Cioloş a primit drept moştenire supărătoarea problemă, şi a apucat să promită o rezolvare. Veţi spune că nu e mare lucru... Ce mare brînză poate fi să scoţi de pe liste pe cei care nu fac agricultură, în ciuda faptului că au terenuri multe în proprietate? O fi aşa de complicat să scoţi aeroporturile şi terenurile de golf de pe lista subvenţiilor? Păi, daţi-mi voie a vă zice: este! Uniunea Europeană vrea reguli clare, uniforme, indiscutabile, neutre politic şi naţional. Aşadar, doreşte definiţii. X-ulescu din cutare stat membru capătă subvenţie? Bine! De ce? Pe ce criteriu? Y-ulescu din alt stat membru nu este eligibil? Din nou, bine! Numai să ştim motivele. Exprimate clar, în scris, pe criterii agreate de toată lumea. De producţie nu poţi lega subvenţia, că sare OMC-ul de trei poşte în sus şi ies mai multe necazuri decît rezolvări. Atunci, cum să faci deosebirea între administratorii aeroporturilor şi ţăranii din sudul Franţei sau nordul Spaniei? Şi unii, şi alţii au teren în proprietate. Tehnic, este greu să scrii o reglementare clară, care să facă deosebirea între contele de Santa Cruz (proprietar de terenuri pe care cresc doar iepuri) şi Ioan Niculae (tot proprietar de terenuri, dar de pe care strînge cantităţi impresionante de porumb sau floarea-soarelui).
Aşa a apărut nevoia de a defini un animal ciudat: fermierul activ. El este cel care produce (fără să-l vadă OMC-ul), care poate căpăta subvenţii (întru transparenţa alocării banilor publici în UE) şi care să fie un adevărat Producător de Mîncare. Credeţi că e simplu? Defel. Negocierea definiţiei durează de ani de zile şi nu i se vede vreun rezultat în viitorul apropiat. De ce? Răbdare încă o săptămînă...
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
