O infuzie pentru Parlament - din import
Parlamentul nostru, chiar cu o majoritate de 70% pentru USL şi cu prezidenţiabilul Antonescu, şef peste Senat, este marginal în termeni de influenţă politică şi de impunere a temelor agendei publice şi politice. Se vede în inflaţia de Ordonanţe de urgenţă (un plus de 50% în primele şapte luni, faţă de perioada similară din 2012, spune Ziarul Financiar), în cît de puţine legi propun parlamentarii (doar 11% din legile adoptate în ultima sesiune aparţin deputaţilor şi senatorilor, conform IPP) sau în revolta unor aleşi împotriva transformării Parlamentului în maşină de vot.
Dincolo de proiecte utopice, precum republica parlamentară (cetăţenii vor, totuşi, să-şi aleagă direct preşedintele), întrebarea este dacă Parlamentul, identificat în sondajele de opinie drept omul bolnav al democraţiei noastre, poate fi cumva pus pe picioare sau e condamnat să se zbată între irelevanţă, zvîcniri punctuale şi tabloidal. Se poate găsi o perfuzie cu efect rapid?
Aş răspunde spunînd, pe urmele lui Machiavelli, că, pentru Parlament, este mai important să fie temut decît iubit. Cu excepţia moţiunilor de cenzură reuşite, din 2009 şi 2012, şi a suspendării de anul trecut, legislativul nu reuşeşte nicicum să devină centrul de interes şi decizie al politicii româneşti.
Dacă dragoste cu sila ştim că nu se poate, atunci cum s-ar putea, deci, obţine, măcar în doze mici şi în paşi la fel de mărunţi, un Parlament temut prin relevanţa sa? Unii ar arăta, firesc, către iniţierea unor legi pertinente şi către controlul mai bun al instituţiilor din subordine. Marea problemă este că parlamentarilor şi Parlamentului le lipseşte capacitatea profesională şi administrativă pentru a răspunde complexităţii situaţiilor pe care le au de legiferat. De aceea, se bazează covîrşitor pe ce vine de la Guvern sau de la UE. Deci, rezolvarea trebuie căutată în altă parte.
Cu suficientă inteligenţă politică, salvarea ar putea fi transformarea legislativului în cea mai importantă sursă de dezbatere politică standardizată din ţară. Dacă tot spune textul recent revizuit al Constituţiei că Parlamentul este „forul suprem de dezbatere şi de decizie al naţiunii“ (art. 61, alin. 1), atunci cred că se poate trece de la principii la gesturi politice care să dea o gură de aer legislativului şi o palmă celor tot mai mulţi care se întreabă la ce foloseşte. Slavă Domnului, dacă ne uităm măcar la Franţa şi la Marea Britanie, avem ce să facem pentru a ridica nivelul interesului public şi pentru a încuraja dezbaterea din Parlament.
În Marea Britanie există, încă din vremea lui Gladstone, instituţia întrebărilor către prim-ministru. Sistemul, reformat în 1997, prevede ca premierul să vină în fiecare miercuri în Camera Comunelor pentru o jumătate de oră şi să răspundă întrebărilor pe care le primeşte de la liderii sau parlamentarii opoziţiei. Parte a culturii politice britanice şi una dintre cele mai cunoscute convenţii constituţionale, PMQs (Prime Minister’s Questions) sînt descrise de Tony Blair, în cartea sa de memorii A journey, drept „cea mai epuizantă, ameţitoare, stresantă, zguduitoare, terifiantă şi descurajatoare experienţă“ din viaţa sa de prim-ministru. Dacă disconfortul e atît de mare pentru un politician care a transformat politica britanică, atunci gîndiţi-vă că şi interesul mass-media şi al publicului este similar.
De cealaltă parte a Canalului Mînecii, francezii au şi ei instituţia întrebărilor către Guvern, menţionată şi în Constituţia celei de-a cincea Republici (la art. 48). În fiecare marţi şi miercuri, de la 15 la 16, prim-ministrul şi miniştrii răspund întrebărilor opoziţiei, fără a le cunoaşte dinainte. Este un prilej pentru a lansa noi iniţiative sau pentru a apăra politicile Guvernului, căci toate mass-media sînt acolo, iar schimbul de replici, captivant prin pasiunea argumentelor, este transmis în direct de marile televiziuni.
Ca să vă faceţi o idee, astăzi, în Parlamentul României, la partea de întrebări şi interpelări sînt prezenţi secretari de stat şi chiar directori din minister, greutatea politică lipsind. Dar momentului săptămînal i se poate da amplitudinea de care se bucură în Marea Britanie şi în Franţa. Ar fi o excelentă oportunitate pentru sporirea reputaţiei Parlamentului, pentru echipa guvernamentală în a-şi defini mandatul, dar şi pentru liderii opoziţiei în a cîştiga credibilitate. Răspunsurile la întrebări dificile ar fi mai greu de evitat, iar cariere politice s-ar putea încheia ca urmare a dezbaterilor. Dar, pînă la urmă, respectul şi frica de Parlament presupun, ritualic, şi astfel de sacrificii.
Dacă felul „blînd“ de a funcţiona al Parlamentului va continua, atunci să nu ne mire că discuţiile despre cît ne costă un parlamentar vor fi regula. Pentru cei care vor un Parlament puternic, e timpul abandonării scuzelor şi al acţiunii. Soluţii, după cum se vede, există.
P.S. Un ultim argument pentru sceptici: am avea cel mai discutat şi preluat talk-show politic, unul organizat şi difuzat din Palatul Parlamentului. Pentru politicienii noştri îndrăgostiţi de televizor, n-ar fi puţin lucru, nu-i aşa?
Costin Ciobanu este consultant în comunicare şi politici publice, masterand al Universităţii Paris 1 Panthéon-Sorbonne.
