Dar dacă Mao era doar nebun?
Henry Kissinger a scris despre China. Aşa se şi numeşte cartea, simplu: Despre China (Editura Comunicare.ro, 2012) – cînd eşti Kissinger nu simţi nevoia să dai titluri sau subtitluri lungi, ajunge un „Diplomaţia“ şi faci şcoală. Deci, Kissinger scrie volumul acesta care e parţial carte de istorie, parţial memorii despre cum au deschis el şi Nixon relaţia cu Beijing-ul, parţial analiză geo-strategică la zi şi parţial sfaturi pentru viitor. Totul presărat cu picanterii şi poveşti de om bătrîn care a văzut şi făcut multe.
Omul e fascinat de China, asta e clar. Acest „mai mult fenomen natural permanent decît stat-naţiune convenţional“ (p. 15). Trece lent prin istoria veche a Chinei, cu scopul evident de a explica comportamentul modern al liderilor chinezi. Totul se leagă la Kissinger, la un moment dat prea bine, aproape iritant: chinezii ăştia par, aşa, nişte extratereştri care sînt mai altfel decît restul lumii, pare că ei fac pur şi simplu tîmpenii; nici pe departe: tîmpeniile chinezilor sînt tîmpenii explicabile prin ce a spus/făcut un împărat sau filozof acum 4000 de ani. De pildă, comparaţia între şah şi jocul wei qi (noi îl ştim de go). În şah, scopul e să dai lovituri de graţie adversarului. În go, scopul e să ai răbdare şi să-l încercuieşti, să-l sleieşti psihologic, pînă renunţă singur. Ei, asta fac chinezii – de 4000 mii de ani, tot joacă go cu restul lumii.
Cum lumea nu prea îi înţelege pe chinezi, istoria relaţiilor cu ei e un fel de şir de neînţelegeri. Britanii s-au chinuit decenii să stabilească legături cu Imperiul de Mijloc (adică centrul lumii). Nu voiau decît comerţ şi o ambasadă. Dar China, fiind centrul lumii, nu primea ambasade. Cînd un trimis britanic spune că nu are de gînd să ridice pretenţii teritoriale, chinezii sînt jigniţi: adică se punea problema?
Interesantă este trecerea prin istoria decăderii Chinei imperiale. Citindu-l pe Kissinger, pare că tot chinezii au controlat şi asta. Cîţiva oameni de stat şi-au dat seama de slăbiciunea Chinei şi au jucat la temporizare, cum se zice în fotbal – să cîştige timp. Ameninţată de britanici şi japonezi, China a invitat şi alţi occidentali să intre în joc – cum frumos spune Kissinger: încercînd să joace rolul de stabilizator al disputei referitoare la ea însăşi. Doar că ce au gîndit cîţiva oameni foarte inteligenţi nu e relevant pentru ce s-a întîmplat în istoria reală. Nu întîmplător diplomatul Li Hongzhang, care a gîndit tactica asta, a fost trimis în exil intern, de trei ori (ca şi Deng mai tîrziu, epurat de trei ori de Revoluţia Culturală). La Kissinger, ce a gîndit Li pare mai important decît ce a făcut China, propriu-zis, adică aproape nimic. Iar cînd a făcut ceva – de pildă, să lase Rusia să intre în joc –, s-a terminat prost: spre deosebire de occidentalii care au luat nişte fîşii înguste de pămînt pe care apoi le-au dat înapoi, ruşii au confiscat definitiv teritorii uriaşe (mai multe de două ori cît suprafaţa actuală a României).
Dar nu vreau să fiu răutăcios cu Kissinger. Drept e că omul a produs o carte fascinantă, cu o grilă de interpretare macro prin care poate explica cam tot ce ţine de China. Se scriu rar cărţi din acestea, în zilele noastre.
De pildă, Mao (un „colos“) şi opţiunile sale externe sînt explicabile prin tradiţia chineză de a evita înconjurarea (ca în go) şi de a da lovituri preventive adversarilor, înainte ca aceştia să aibă timp să creeze baze: „Mao era hotărît să prevină încercuirea ţării sale de către oricare putere sau alianţă de puteri (indiferent de ideologia acestora) despre care credea că îşi plasează prea multe «pietricele» de wei qi în jurul Chinei, astfel că le-a subminat calculele“ (p. 93). Deci, China i-a atacat preventiv pe americani în Coreea, pe indieni, pe sovietici şi pe vietnamezi, în războaie repetate. Agitaţie permanentă şi agresivitate continuă. Dacă un alt stat ar fi dus războaie cu toţi vecinii săi, într-o perioadă de 40 de ani, s-ar fi zis că e un stat condus de nebuni, dar dacă sînt chinezii, pare că totuşi are o logică, doar ei reprezintă o veche civilizaţie veche, cu tactici fixe, chiar dacă greu de înţeles de noi.
Totuşi, dacă Mao era un psihopat şi atît? Zice el la o reuniune a ţărilor comuniste: „Nu ar trebui să ne fie frică de bombele şi rachetele nucleare. Indiferent de tipul de război care va izbucni – convenţional sau termonuclear –, noi vom învinge. Cît priveşte China, dacă imperialiştii dezlănţuie războiul asupra noastră, poate că vom pierde mai mult de 300 de milioane de oameni. Şi ce dacă? Războiul e război. Anii vor trece şi vom ajunge să facem mai mulţi copii decît oricînd.“ La care, ceilalţi comunişti zîmbesc forţat, iar bietul cehoslovac Antonin Novotny zice: „Dar noi? Avem doar 12 milioane de oameni în Cehoslovacia. Am pierde toate sufletele într-un război. Nu ar mai rămîne nimeni care s-o ia de la capăt“ (p. 144). OK, asta e scena. Dacă nu era Mao şi nu era chinez, am fi zis că e dus cu pluta. Dar, pentru că e Mao şi e chinez, la Kissinger devine pur şi simplu un exponent al şcolii de război Sun Tzu: trebuie să-ţi domini psihologic adversarul, trebuie să nu arăţi frică.
Şi totuşi, mă gîndesc, o asemenea scenă îl plasează pe Mao în liga infantililor. Era epoca în care Kennedy şi Hruşciov se priveau ochi în ochi şi stăteau cu mîna pe butonul nuclear. Ei chiar puteau să distrugă lumea. Mao se plasează singur la categoria grădiniţă, cu Castro şi Che Guevara, care şi ei îl îndemnau pe liderul sovietic să declanşeze războiul nuclear şi au rămas îmbufnaţi că a retras rachetele din Cuba. Şi văzîndu-l aşa infantil, Moscova i-a luat jucăria: şi-a retras promisiunea de a da chinezilor un model de bombă atomică.
Se vede în carte o tendinţă de a căuta sofisticare şi o strategie complicată de go la tot ce ţine de Mao şi de liderii chinezi. O discuţie a lui Winston Lord, adjunctul lui Kissinger – care se vede cu Mao, deja bătrîn şi bolnav, care zice „puteţi să mă ajutaţi să-mi vindec incapacitatea de acum de a vorbi clar?“ – declanşează o întreagă căutare de sensuri profunde: cere ajutor medical sau vrea de fapt să spună că SUA ar trebui să sprijine China să aibă o voce mai clară în lume? Dar poate doar flecărea senil, de ce să excludem varianta?
Dar nu vreau să credeţi că nu am citit cu plăcere cartea asta. Adevărul e că nu am lăsat-o din mînă două zile. Pe lîngă Mao, sînt acolo portrete bine prinse, calde, de la un om care i-a cunoscut pe oamenii ăştia direct – cel al lui Zhou Enlai e impresionant (notă despre traducere: cred că românii ar fi fost mai obişnuiţi cu forma Ciu-Enlai; nefericit au ales traducătorii şi sintagma „Document Alb“, cînd cred că e destul de încetăţenită forma englezească White Paper. Iniţial nu pricepi ce vrea să zică Kissinger cînd cutare a scris un Document Alb despre o anume temă).
Evident, punctul forte constă în amintirile personale despre dezgheţul sino-american. Războiul din Coreea este tranşat ca rodul unei uriaşe neînţelegeri dintre o Chină obsedată să nu fie încercuită şi o Americă obsedată de comploturi comuniste şi de expansiunea blocului sovietic. Greşeala majoră a americanilor – crede Kissinger – a fost să nu observe că blocul comunist nu era tocmai un bloc, iar chinezii nu acţionau la ordin sovietic. Mao a fost umilit de Stalin la prima vizită la Moscova după ce a luat puterea, nu l-a primit cîteva zile la rînd şi, cum nici nu lăsase instrucţiuni, nimeni nu avea curaj să se vadă cu el. Deci intervenţia chineză în Coreea era din interese pur naţionale. Cartea pare a-şi face un scop din a explica fostele neînţelegeri şi de a evita altele, de acum înainte.
Ruptura dintre chinezi şi sovietici a fost mult timp ignorată sau subestimată, la Washintgon. Reconcilierea cu China a început lent şi cu episoade aproape incredibile: „Între noiembrie 1969 şi februarie 1970, au existat cel puţin zece ocazii în care diplomaţii americani şi cei chinezi din diverse capitale ale lumii au intrat în vorbă – fapt remarcabil, dat fiind că, pînă atunci, aceştia se evitaseră mereu. Blocajul a fost depăşit cînd Washington-ul i-a ordonat lui Walter Stoessel, ambasadorul american la Varşovia, să-i abordeze pe diplomaţii chinezi la următorul eveniment social şi să-şi exprime dorinţa de a purta un dialog. Acest eveniment s-a întîmplat să fie o prezentare iugoslavă de modă din capitala poloneză. Diplomaţii chinezi aflaţi în public, care nu primiseră instrucţiuni, au părăsit locul“ (p. 187). La care americanii au alergat efectiv după ei, strigînd în polonă că preşedintele Nixon are un mesaj. Duşmanul comun i-a unit pe chinezi şi pe americani. Nu pot rezuma vizitele secrete la Beijing şi tot tangoul diplomatic, trebuie să citiţi cartea. Cert e că, pentru americani, a fost o lovitură de maestru – la nici cinci ani de cînd părăsiseră Vietnamul, sprijineau de facto invazia chineză în Vietnam, care tocmai semnase un pact de apărare cu URSS – frica ruşilor de a-şi apăra aliatul a fost – consideră Kissinger – un prim semn de slăbiciune, înainte de Afganistan. Tot el citează documente credibile care arată că noua alianţă, mai mult asumată decît declarată deschis, a oprit o invazie masivă pregătită de sovietici în China – deci avantajul a fost reciproc. De-a lungul anilor ’70 – ’80, „Beijing-ul a fost mai favorabil unei acţiuni viguroase a Statelor Unite împotriva sovieticilor decît era o mare parte a publicului american sau a Congresului“ (p. 232).
Dar dacă Mao a crezut că îi asmute pe tigri unul împotriva altuia şi asistă la bătaie, s-a înşelat: „Deschiderea faţă de China a şocat Moscova; acesta a şi fost unul dintre motivele pentru care am făcut-o. De fapt, în lunile de pregătire a vizitei secrete am explorat, în paralel, posibilitatea unei întîlniri între Nixon şi Brejnev. Faptul că întîlnirea de la Beijing a avut loc prima s-a datorat, în mare parte, încercării sovieticilor de a pune nişte condiţii pentru vizita la Moscova, o tactică pe care au abandonat-o rapid odată ce a fost anunţată vizita lui Nixon la Beijing. Desigur, conducerea de la Beijing şi-a dat seama că noi eram mai apropiaţi de sovietici şi de chinezi decît erau ei unii de alţii. Asta a stîrnit, din partea liderilor chinezi, comentarii caustice referitoare la o destindere între Washington şi Moscova“ (p. 242).
Tot ce spune Kissinger despre deschiderea din anii ’70 – ’80 are logică. Apoi vin Gorbaciov, Tienanmen şi apare marea întrebare: de ce mai e nevoie de această alianţă? E nevoie – spune Kissinger, care ţine ca o alianţă antisovietică de conjunctură să devină un parteneriat permanent în Pacific. De unde, nişte conflicte teribile între valorile şi interesele Americii.
Dar despre asta şi alte dileme pe care mi le-a ridicat cartea (inclusiv legate de rolul lui Nicolae Ceauşescu în această poveste) – în rubrica de săptămîna viitoare.
