Sindromul PCR - criza politică pe care nu o vedem

A produs oarecare vîlvă, săptămîna trecută, numirea doamnei Ramona Mănescu la Ministerul Transporturilor. Doar că subiectul a fost repede acoperit de zgomotul asurzitor al conflictului politic reluat. Şi aşa ne-a scăpat esenţialul din această poveste.

O primă întrebare era dacă dna Mănescu este potrivită sau nu pentru funcţie. Aşadar, „Ce vă recomandă?“ – ca să reluăm o celebră replică dintr-un film românesc al anilor ’70. Ei bine, la întrebarea aceasta nu se poate răspunde pentru că ne lipsesc reperele. Pentru că nu avem termeni de comparaţie.

De fapt, cine este acel ministru al transporturilor care s-a remarcat în mod deosebit în ultimii 25 de ani, prin realizări de ordin tehnic, şi nu prin activităţile politice? Care este nivelul de performanţă demonstrat în domeniul transporturilor, la care ar trebui să ne raportăm? Există astăzi cineva, pe listele de „specialişti“, ale partidelor, care să poată fi dat de exemplu? Este cineva despre care să ne întrebăm cum se face că nu a ajuns ministru în locul dnei Mănescu?

Ei bine, nu. Dacă ar fi existat un singur reper de genul acesta, atunci am fi avut, astăzi, măcar o autostradă completă de la Marea Neagră pînă la graniţa cu Ungaria, două-trei magistrale feroviare pe care să se poată circula cu – să zicem – 150 de kilometri pe oră, porturi dunărene modernizate şi metrou în Drumul Taberei. În aproape 25 de ani! Nu le avem.

Să se fi sfîrşit, oare, specialiştii în domeniu, din Romînia? În mod sigur, nu. Îi găsim în mediul academic, în cel de afaceri, în instituţiile europene şi în sectorul privat din Bruxelles. Problema este că, la noi, nu doar partidele extremiste sînt „nefrecventabile“. Şi cele democratice au început să fie.

Să găsească cineva argumente solide pentru un adevărat specialist de a se înhăma la un minister greu, precum Transporturile. Salariu de nici 1500 de euro, hăţiş legislativ în care trebuie să fii cu ochii în patru ca să nu calci strîmb, sistem greoi de luare şi aplicare a deciziilor, luptă politică murdară, viaţa profesională şi chiar personală sub lupa mass-mediei. Merită?

Să presupunem că s-ar găsi totuşi cîţiva „nebuni“ care să accepte provocarea, din curiozitate, din interesul de a-şi îmbogăţi CV-ul, din dorinţa de a demonstra ceva sau, pur şi simplu, din patriotism. Să nu ne facem iluzii, însă. Un asemenea „nebun“ n-ar ajunge niciodată să fie propus pentru minister.

Partidele au devenit instituţii închise, cu finanţări netransparente, cu sisteme de promovare impredictibile şi osificate în jurul liderilor. Dezbaterea internă s-a redus pînă spre dispariţie, efortul pentru căutarea de soluţii, în diferitele domenii ale guvernării, a căzut în ridicol. Cum să pierzi vremea cu aşa ceva într-un partid, cînd criteriile de promovare sînt cu totul altele?

Încetul cu încetul, partidele au întors spatele specialiştilor şi elitelor, care fie au plecat singure, fie au fost eliminate ca nefolositoare, fie nevoite să se osifice, la rîndul lor, pentru a supravieţui. Baza promovării o constituie capacitatea de a aduce bani şi/sau voturi. Sau, cel puţin, şansa de a te afla în grupul unuia care poate face asta şi, în consecinţă, poate să-şi planteze oamenii unde doreşte.

În timp, sistemul a devenit o afacere în care se împletesc interesele financiare şi electorale, solidaritatea de familie şi, adesea, poveştile de alcov. Unui asemenea sistem nici măcar nu poţi să-i pretinzi să promoveze competenţa. Şi nici un lider nu se află în situaţia de a ridica piatra!

Unul dintre efectele imediate ale acestui fenomen de degradare a partidelor se află sub ochii noştri. Este vorba despre nivelul jalnic al vieţii parlamentare. Consecinţele pentru democraţie sînt deja dezastruoase: cele mai scăzute cote ale încrederii în Parlament şi în instituţiile statului democratic. Şi, în paralel, creşterea încrederii în soluţiile de forţă, în „acţiunea directă“. De fapt, liderii partidelor nu-şi dau seama că, mergînd pe acest drum, nu fac decît să distrugă fundamentele sistemului democratic care, de bine, de rău, îi ţine acolo.

Am îndrăznit să abordez acest subiect cu mulţi dintre liderii politici de diferite ranguri, în discuţii fără reportofon, microfon sau camere TV. Cu foarte rare excepţii (unii sînt cu totul şi cu totul inconştienţi), ei recunosc impasul şi îi intuiesc cauzele. Spun însă că nu pot face nimic, că adevărata putere nu se află în mîinile lor. Apoi, prin tot ce fac, lucrează pentru menţinerea sistemului – orice revoltă individuală sau în grupuri mici este reprimată de urgenţă de conducerea partidului. E mai avantajos să stai în rînd.

Nu seamănă asta cu ceea ce se întîmpla în ultimul deceniu al Partidului Comunist Român? Ba da. Extrem de puţini dintre cei patru milioane de membri mai erau convinşi de justeţea politicii partidului. Chiar şi activiştii de rangul doi sau trei recunoşteau dezastrul. Şi poate că îl recunoşteau şi cei de la vîrf, doar că nu oricine putea discuta sincer cu aceştia. Şi nimeni nu făcea nimic! Toţi respectau ordinele aberante de la centru – „nu e loc de întors“, se scuzau.

Ca şi acum două decenii şi jumătate, consecinţa nu poate fi decît revolta oamenilor şi dezastrul partidelor. Iar Balcanii au fost, în ultimul timp, scena unor revolte generalizate ale oamenilor împotriva sistemului – în Slovenia, Macedoina şi Bulgaria, în Grecia şi Turcia. Şi România a cunoscut un asemenea fenomen, la începutul anului trecut. Doar că speranţa unei alternanţe la putere a făcut ca lucrurile să se calmeze pe parcursul anului.

Şi dacă oamenii vor constata acum că soluţia nu este în interiorul sistemului? Că alternanţa nu schimbă, de fapt, decît figurile şi, în unele cazuri, nici pe acestea? Dacă nu credeţi, întrebaţi-l pe ministrul Gabriel Oprea...

Chiar şi activiştii partidelor acceptă acum ideea că „toţi sîntem la fel“. O idee, însă, pe care oamenii o vor accepta tot mai greu. Şi pe care vor încerca să o schimbe aşa cum vor crede de cuviinţă, dacă sistemul se va dovedi prea osificat pentru a se schimba din interior.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.