Despre aristocraţia literaturii

Cînd eram mic, am auzit, în interiorul unei discuţii aprinse între taică-meu şi cîţiva amici de-ai săi, pe cineva exclamînd cu o silă enormă: „Sîntem, domnilor, o literatură mică, fără un Nobel măcar, unul singur, acolo, de sămînţă...“ Inutil de precizat, pe de o parte, că, atît taică-meu, cît şi prietenii lui erau literaţi, iar, pe de alta, că eu, aflat la vîrsta preşcolară, am înţeles nobil în loc de Nobel. Aşadar, literatura României (deţineam aceste două concepte şi le puteam asocia cu uşurinţă!) nu avea nici un nobil, lucrul fiind, de bună seamă, extrem de grav, din moment ce implica o dezamăgire atît profundă. Nu prea pricepeam, e drept, de ce un nobil ar fi fost important într-o literatură (precum cea a ţărişoarei în care mă născusem), însă nu aveam vreun dubiu asupra conotaţiilor superioare ale chestiunii. Despre „nobili“ ştiam deja cîte ceva din cartea masivă, cu desene minunate, a lui Al. Mitru, intitulată Din marile legende ale lumii. Ai mei îmi citeau consecvent din ea, fascinîndu-mă, seară de seară, cu „cîntul lui Roland“, cu aventurile cneazului Igor, cu actele de bravură ale Cidului, cu epopeea frumoasei Gudrun sau cu povestea nefericitei iubiri dintre Tristan şi Isolda. Nobilul era un personaj pozitiv, care, pe lîngă vitejie, dădea mereu dovadă şi de caracter, iradiind generozitate (multă vreme după aceea, am întîmpinat probleme la şcoală în a suprapune această imagine mitic-idilică, a copilăriei, cu portretul furibund, făcut de manualele de istorie unei „nobilimi“ răuvoitoare şi nemiloase, avidă după sîngele de iobag...). Absenţa sa totală din literatura noastră putea fi, prin urmare, simptomul unei necruţătoare morbidităţi. Observaţia plină de lehamite a adultului menţionat mi s-a înfipt adînc în creier, lăsînd urme, după cum se vede pînă astăzi.

Datorită profesiei filologice a părinţilor mei, am crescut într-o casă cu foarte multe cărţi, totalizînd aproximativ 5000 de volume. Operaţiunea (anuală) de ordonare/curăţare a bibliotecii constituia un eveniment la care eu participam cu o voluptate vecină fiorului erotic. Încet-încet, cărţile se adunau, pe podele, în teancuri interminabile (pînă în tavan, mi se părea mie), lăsînd mici spaţii între ele, firide fantastice în care mă strecuram cu abilitate şi mă ghemuiam ca într-o placentă, simţindu-mă protejat în mod inexpugnabil, ascuns în fortăreaţa lui Igor, în carapacea primordială, unde nimeni şi nimic nu mă putea ajunge. Acolo am învăţat să citesc, silabisind titluri misterioase şi studiind coperţi exotice, cu desene haioase. Ştiam că „turnurile“ respective (cum mi le imaginam, în reveriile mele diurne) cuprindeau „literatura română“ (în sfîrşit, o variantă canonică a sa, urma să descopăr mai tîrziu) şi îmi venea greu să înţeleg de ce „nobilitatea“ nu ar fi fost trăsătura ei esenţială, cu atît mai mult cu cît, la umbra volumelor, te simţeai ca sub pavăza zidurilor unei cetăţi medievale, păzite de Roland ori de Cid. În plus, miresmele cernelei tipografice (a foilor, ziceam eu pe atunci, adulmecînd nesăţios fiecare pagină în parte) erau de-a dreptul îmbătătoare, determinîndu-te să te gîndeşti la strălucitoarea Guinevere a lui Arthur sau la frumoasa (şi viteaza) Kriemhild a lui Siegfried. Cum adică nu exista nici un nobil aici?  

Cu timpul, m-am luminat, desigur, şi am priceput că nu nobilul lipsea, ci Nobelul, dar problema a rămas, în subconştientul meu, cam în aceeaşi zonă dilematică. Am descoperit (recunosc, şi cu ajutorul celebrei antologii a lui Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel) că prestigiosul premiu nu se conferă întotdeauna pe criterii exclusiv estetice (în cazul literaturii), ci şi pe baza unui context extraartistic, aşa-zicînd „favorizant“. O mică recomandare de „nobilitate“ cum ar veni, detectabilă în toate cazurile, dacă eşti puţin atent la cadrul lor istoric de desfăşurare. O mică „adecvare“ culturală, care, în folclorul românesc, este surprinsă perfect de proverbul: „Omul potrivit la locul potrivit.“ Un prieten îmi spunea odată că toţi laureaţii Nobel, indiferent de valoarea lor reală, sînt atinşi de aripa Îngerului Protector, care rămîne asupra lor precum un scut confecţionat din minereuri extraterestre. Deşi mult timp n-am înţeles ce vrea să zică, mai recent, am legat ideea de „adecvarea“ amintită. Nu trebuie să fii numai genial (uneori, nu eşti chiar deloc!), ci şi „potrivit“ cumva transcendent, „nobiliar“ în raport cu standardele, rigorile şi aşteptările momentului istoric căruia îi aparţii. Acest lucru a fost asumat de numeroşi scriitori români contemporani, care încearcă din răsputeri să devină „adecvaţi“ şi, implicit, „nobiliari“. Faptul ar putea însă genera catastrofe. Orice activitate abordată obsesional şi încrîncenat sfîrşeşte în eşec absolut. Oare nu e cunoscut Hamlet al lui Shakespeare, unde prea multa şi intensa cerebralizare a unei acţiuni duce, ultimativ, la ratarea ei? Mă tem că, într-o astfel de reprezentare, Nobilul Nobel s-ar transforma, uşor, din cavalerul justiţiar al legendelor copilăriei mele, în latifundiarul veros şi sangvinar creionat de manualele proletcultiste. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.