Cărţi de istorie cinstite
● David S. Landes, Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sînt atît de bogate, iar altele atît de sărace, Polirom, 2013.
Este, în mod clar, vremea cărţilor de istorie care explică totul prin foarte puţin – epoca unor teorii mari, ambiţioase. Jared Diamond, prin a sa Viruşi, arme şi oţel (Editura All), explica totul prin geografie pură: Europa, cu munţii săi care au fragmentat comunităţile, s-a ales cu regate mici, în eternă competiţie; China, cu cîmpiile sale nesfîrşite, s-a ales cu un regat mare, unit şi, deci, vulnerabil la şocuri extreme; aşezarea pe anumite paralele a dus la anumite boli care, şi ele, au avantajat Europa etc. Ian Morris, tradus tot de Polirom anul trecut, cu a sa De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor, a elaborat un index al dezvoltării socio-economice şi a avut curajul să-l aplice la toate societăţile, din preistorie pînă azi. Iar Niall Ferguson a identificat cîteva „aplicaţii“/ realizări – gen piaţa liberă sau drepturile intelectuale care au încurajat invenţia –, care au făcut diferenţa între Occident şi restul lumii (Civilizaţia. Vestul şi Restul – Polirom). Le-am recenzat pe toate în această rubrică. Cartea lui Landes este şi nu este din această serie. Profesor de istorie şi economie la Harvard, decedat luna trecută, Landes pare mai degrabă precursorul celor pomeniţi mai înainte. Cel puţin Ferguson îl recunoaşte ca pe unul dintre mentorii lui.
Dacă ar fi să rezum răspunsul său la întrebarea din subtitlul volumului – de ce unele ţări sînt bogate şi altele sărace –, n-aş putea zice decît că răspunsul e complex. Spre deosebire de ceilalţi, Landes nu are o soluţie lesne de pus în cîteva slide-uri de Power Point. El trece lejer de la un episod istoric important la altul, reţinînd cîte o concluzie limitată. Cum s-a chinuit Franţa decenii la rînd să afle secretul oţelului, cum se pot plasa naţiunile în funcţie de capacitatea de a produce ceasuri (lumea islamică şi cea chineză erau fascinate de ceasurile mecanice ale europenilor, dar nu au putut să le producă ele însele şi nici nu e clar dacă au vrut. În schimb, deşi erau mult mai sărace la începutul modernităţii, ar fi trebuit să prevedem creşterea Suediei şi a Danemarcei: de la 1700 încolo, erau capabile să producă propriile ceasuri). Iar ceasul este acel gen de detaliu în aparenţă pe care Landes îl foloseşte pentru a trage concluzii mai largi: o societate are nevoie de ceasuri pentru a organiza producţia, ceasul înseamnă cucerirea timpului şi este vital pentru a pune bazele unei economii moderne. Problema cu chinezii şi cu lumea islamică, la acel moment, nu e faptul în sine că nu au produs ceasuri, ci că nu au simţit nevoia de ceasuri.
În lumea nouă, descoperirea de teritorii nu aduce automat bogăţie, e important cum le organizezi – precum au aflat spaniolii. Tratamentul diferit al imigranţilor de către SUA şi Argentina ar putea explica decalajul actual – pînă în 1930, doar 5% din imigranţii de acolo au cerut cetăţenia argentiniană, pentru că nu aducea avantaje, nu aveai şanse să primeşti pămîntul acaparat deja de nobili, deci rămîneai tot proletariat urban; în schimb, cetăţenia te făcea pasibil de serviciul militar – în acest timp, SUA primea imigranţi, îi încetăţenea şi le dădea pămînt în Vest. În plus, Landes dezgroapă episoade istorice acum obscure, pentru a-şi proba ideile, cum ar fi eşecul industriei de bumbac egiptene sub paşa Muhammad Ali – un gigantic proiect dirijat de statul egiptean, care dorea să recupereze decalajul industrial faţă de Anglia făcînd din Egipt o putere în industria textilă –, s-a blocat pentru că îi lipsea o forţă de muncă calificată şi care să nu fure sau să strice maşinile.
Interesant e cum vede Landes un episod dat des ca exemplu acum: înfrîngerea aztecilor de către mîna de oameni a lui Cortés. Cu acest episod îşi începe Jared Diamond cartea sa celebră şi, pentru el, este întîlnirea care arată importanţa viruşilor şi a armelor moderne – era inevitabil ca spaniolii să învingă. Fără să-l contrazică (nici nu avea cum, pentru că această carte e scrisă înaintea celei a lui Diamond), Landes atrage însă atenţia asupra unui detaliu: aztecii înşişi au construit un imperiu bazat pe teroare, au inventat sacrificiile umane în masă, ca metodă de a băga spaima în popoarele cucerite. Asta a făcut ca spaniolii să găsească permanent aliaţi activi împotriva aztecilor. Şi chiar şi aşa, victoria lor nu a fost deloc evidentă. Trei sferturi din mica trupă iniţială a lui Cortés au murit în diverse înfruntări şi doar faptul că a avut aliaţi locali, care le-au dat timp să respire şi să primească întăriri tocmai din Spania, a făcut victoria europenilor posibilă – ceea ce nu e tocmai conform cu schema simplistă „dacă ai cai şi arme de oţel, baţi pe oricine“ a lui Diamond.
Dar ce face cartea şi mai atractivă sînt două aspecte neobişnuite la acest nivel: simţul umorului, etalat nonşalant prin diverse poante, şi un eurocentrism asumat, deschis, fără scuze, fără rest, reconfortant. Cartea este presărată de poante, Landes face mişto de adversarii săi ideologici aşa, în treacăt, din rever, la modul: (despre Benin) „În 1960 şi 1989, cele mai mari produse ale acestei ţări au fost propaganda marxist-leninistă şi loviturile politice“ (p. 422), sau: „trăncăneala antisionistă este cel mai de succes produs al Orientului Mijlociu arab“ (p. 440). Şi, dincolo de poante, rămîne asumarea de către Landes a teoriilor clasice despre modernizare – acele teorii care explică fără să se scuze de ce Occidentul a fost mai bun şi cum ar trebui copiat pentru a avea succes, acele teorii pe care corectitudinea politică, marxismul şi tiermondismul au încercat în diferite feluri să le sugrume. Altfel, Landes nu se fereşte să spună că religia islamică şi tradiţiile arabe au sufocat inovaţia şi schimbarea; că invenţiile multe produse în China de-a lungul istoriei au rămas inutile şi, de fapt, nu au contribuit cu nimic la dezvoltarea ştiinţei moderne (dacă cineva reinventează în Europa şi răspîndeşte la nivel de masă ceva ce seamănă cu ce a inventat un chinez obscur, acum o mie de ani, şi nimeni în China nu mai ştia de invenţia respectivă, asta nu înseamnă că cei doi au merite egale în dezvoltarea ştiinţei). Apoi – zice Landes –, masele din India trăiau îngrozitor înainte de venirea britanicilor şi nici urmă de India idilică pe care s-o fi pîngărit Occidentul hain. Filaturile indiene sînt date drept exemplu în istoriografia tiermondistă, ca o industrie incipientă care ar fi dus la industrializare locală dacă nu ar fi apărut Marea Britanie. Dimpotrivă – spune Landes –, forţa de muncă era atît de abundentă în India şi atît de oprimată, încît patronii puteau angaja mereu femei sau paria ieftini, nu exista nici un stimulent pentru inovare tehnologică. Şi nici cadrul legal şi mental pentru asemenea inovaţii – meseriile erau învăţate din copilărie şi segregate pe caste şi pe sexe, fiecare îşi avea locul său fix şi de neschimbat în societatea indiană care căuta armonia, nu dezvoltarea. Deci, cine să inventeze. Şi, mai ales, de ce?
În fine, un banc rusesc spus de Landes pentru a ilustra un tip de gîndire care dăunează: cică ţăranului rus Boris îi moare capra şi Dumnezeu îl întreabă cum poate să-l ajute, iar Boris zice că vrea să moară şi capra lui Ivan. Tipic românesc, nu-i aşa?
● Antoaneta Olteanu, Rusia imperială – o istorie culturală a secolului al XIX-lea, Editura All, 2011.
O carte cinstită, despre un subiect puţin abordat în România: Rusia ţaristă. Nu rupe gura tîrgului cu interpretări sau teorii – de fapt, nu are aproape nici o interpretare sau teorie. Doar descrieri a ceea ce era Rusia înainte de Revoluţia bolşevică, organizate pe capitole necronologice foarte diverse: de la cum a devenit boierimea nobilime, pînă la cum a fost inventat ceaiul rusesc, trecînd, bineînţeles, prin teme majore, ca desfiinţarea iobăgiei sau apariţia curentelor care ţin de panslavism. Important pentru cultura generală.
● Keith Hitchins, Românii. 1774-1866 şi România. 1866–1947, Humanitas, 2013.
Humanitas a reeditat ceea ce consider a fi cea mai bună şi cinstită istorie modernă a românilor (precedenta ediţie era din 1998). De fapt, sînt două volume separate – primul acoperă perioada de la Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), pînă la instaurarea domnului străin, iar al doilea – perioada monarhiei, de la Carol I pînă la instaurarea republicii comuniste. Tratatul din 1774 înseamnă ruperea dependenţei complete faţă de Imperiul Otoman, atunci a obţinut Rusia dreptul de intervenţie în Principate. Şi a profitat din plin de asta, ajungîndu-se la o cotutelă. Argumentele lui Hitchins de a considera 1774 o dată atît de importantă încît să înceapă o istorie cu ea sînt plauzibile – guvernate ca provincii turceşti cu regim special, cu domnitori văzuţi ca simpli dregători înalţi otomani, Principatele trec atunci la un statut mai complicat, care le va arunca, în final, pe altă orbită. Mi-e clar şi de ce nu este această dată atît de importantă în istoriografia românească: nu dădea bine să zicem că eram provincii turceşti, cînd restul cărţilor de istorie se chinuiau să arate cît de speciali am fost şi cum am apărat Europa de turci. Am preferat, deci, să facem din 1821 piatră de hotar, ridicînd la rang de revoluţie de eliberare naţională o răzmeriţă condusă de Tudor Vladimirescu în flancul revoltei greceşti antiotomane. Şi nici nu ar fi bine să admitem că ieşirea treptată de sub pulpana turcească s-a declanşat prin apariţia unei alte planete cu gravitaţie puternică – Rusia – şi doar bătălia dintre cele două a produs fisurile prin care s-a putut manifesta politic mişcarea naţională. Dar astea sînt consideraţiile mele. Hitchins nu duce astfel de bătălii şi nici nu are nimic de demonstrat. De-asta reuşeşte să scrie o istorie a românilor care e reconfortantă, informativă şi cinstită. Scrisă pentru publicul occidental, vrea să explice şi să informeze fără a băga degetul în ochi cu fantasme naţionale, fără a explica nici de ce am fost cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre europeni (cum face istoriografia tradiţională română), nici de ce sîntem altfel într-un mod cumplit (cum încearcă vulgata tabloidă Mircea Badea – Lucian Boia). Şi dacă aveţi impresia că ştiţi istoria românilor, că aţi citit destule, veţi avea surpriza pe care am avut-o şi eu: sînt multe de spus şi de aflat dacă dai deoparte balastul ideologic.
