Valetul şi politica
Tot urmărind bîlbîielile din politichia românească, scandalurile dintre diversele clanuri ale puterii şi inadecvarea care îi însoţeşte pretutindeni pe oficialii noştri, de parcă ar face parte din ADN-ul lor, mi-am amintit de butler-ul creat, în anii ’80, de scriitorul nipono-britanic Kazuo Ishiguro, în celebrul roman The Remains of the Day / Rămăşiţele zilei. Ca să înţelegeţi originea acestui puseu mnemotehnic, cer permisiunea unei scurte incursiuni în povestea, de altfel ecranizată, în urmă cu 20 de ani, cu Anthony Hopkins în rolul principal. Acţiunea este plasată în Anglia interbelică şi imediat postbelică, focalizîndu-se pe domeniul maiestuos al Lordului Darlington, membru de bază al aristocraţiei conservatoare britanice. Protagonistul e Mr. Stevens, majordomul casei – butler, mai precis („valet“ în traducerile noastre: un fel de administrator al moşiei, şef al armatei de servitori şi principal element în buna desfăşurare a mecanismelor domestice de pe uriaşa proprietate). Stevens vine din marea şcoală a servitorilor nobiliari. În debutul capitolului său despre Mateiu Caragiale (din Istoria literaturii române...), G. Călinescu scrie mai multe paragrafe memorabile despre aceşti valeţi tradiţionali. Citiţi-le, dacă nu aţi făcut-o deja, şi vă asigur că nu veţi regreta! Ce pot să vă spun e că majordomul vechilor aristocraţi este, în esenţă, el însuşi un aristocrat, lucru confirmat pe deplin de personajul lui Ishiguro. Stilat pînă la pedanterie, sobru pînă la depersonalizare, rigid pînă la stoicism, diplomat pînă la perfecţiune şi atent pînă la obsesie, Mr. Stevens pare mai curînd absolventul unei academii militare de elită decît un simplu domestique. Pentru el nu există sentimente personale (îşi înăbuşă dragostea faţă de menajera Miss Kenton sau durerea pricinuită de moartea tatălui, printr-un masochism neverosimil, similar transpersonalizărilor din filozofia lui Emerson), urmărind numai servirea ireproşabilă a stăpînului, care capătă, ca atare, valenţe demiurgice.
Şi totuşi, Mr. Stevens nu este un inadaptat mutilat sufleteşte de o meserie neconcesivă ori abrutizantă (o parte a interpreţilor romanului au mers pe această filieră). El doreşte doar şi reuşeşte, ultimativ, să fie un profesionist redutabil. Toate energiile lui sînt canalizate către îndeplinirea sarcinilor zilnice, nu din orgoliu personal, din teama pierderii poziţiei sau din vreo dorinţă patologică de înavuţire (exclusă din start în asemenea profesiuni), ci – voi spune un cuvînt preţios – dintr-o deontologie exemplară, construită pe palierele unei conştiinţe model. Apropo de conştiinţa domnului Stevens – în timp, după o a doua lectură a romanului, am sesizat un detaliu pe care, iniţial, l-am scăpat. Eroul e abonat la o revistă (mă întreb dacă ea a existat cu adevărat în Anglia interbelică) surprinzătoare, măcar prin titulatură: A Gentleman’s Gentleman. Adică, în traducere, Gentleman-ul altui gentleman. Un veritabil manifest teoretic, cum ar veni, asupra artei de a fi valet. Cum bine se observă, majordomul (în funcţionalitatea sa primordială, conservatoare) nu reprezintă un subordonat obtuz şi mai degrabă rudimentar, ci o copie miniaturală a lordului-stăpîn. Numai un gentleman poate servi un alt gentleman şi cred că despre conotaţiile evidente ale acestui principiu axiomatic nu avem cum să ne îndoim. Stevens ar putea fi – prin conştiinţa sa profesională exemplară – un adevărat lider de comunităţi (faptul se şi sugerează, la un moment dat, în text, printr-un joc subtil al confuziilor) şi nu un waiter at the table, cum se autoidentifică, plin de modestie. Caracterul lui este inflexibil, amintind de neclintirea stejarilor gigantici. El duce pe umeri un întreg univers, acoperind erorile şi inadvertenţele diletanţilor sau amatorilor. Nu întîmplător i-am amintit pe aceştia din urmă.
Într-un episod major al intrigii (la castelul Lordului Darlington are loc o conferinţă internaţională menită să salveze Europa de iminentul război mondial), Lewis, un emisar de pace al guvernului american, ţine un discurs fulminant în care îşi numeşte colegii de pe vechiul continent, îndeosebi pe cel francez şi pe cel englez, „amatori“. Raţiunile americanului sînt incontestabile: clasa politică europeană, cuprinsă de stereotipuri şi sentimentalisme, nu vede pericolul real constituit de Germania fascistă, fiind, într-un fel, complice la ascensiunea lui Hitler. Politica trebuie făcută de profesionişti, nu de diletanţi – afirmă, cu convingere, Lewis (cel care, simbolic, după război, va cumpăra domeniul Darlington). Venerabilii politicieni europeni rîd amuzaţi ori intrigaţi. Pentru ei, micile interese de grup (de „partid“?) sînt mai importante şi mai pline de sens decît tabloul de ansamblu al unei Europe aflate în disoluţie morală. Puterea a căpătat noi valenţe în mentalitarul lor, valenţe generate de un prea îndelungat exerciţiu al comportamentului public corupt. Deţii, într-un anumit interval, mai amplu sau mai scurt, autoritatea într-un sistem, nu pentru construcţia unei lumi (ori, cel puţin, pentru gestionarea corectă a organizării sociale deja existente!), ci pentru autolegitimarea personală ca exponent singular şi remarcabil al ei. Aici se naşte, inevitabil, diletantismul politic, iar el poate fi la fel de periculos ca şi tirania politică. În naraţiunea lui Ishiguro, un singur om ascultă, plin de consideraţie, într-un colţ, nevăzut de nimeni, discursul vituperant al lui Lewis. E majordomul, profesionistul veritabil Stevens. Recitind acest fragment al romanului, am avut un vis – vorba lui Martin Luther King. Ce bine dacă şi România actuală – nu doar Europa interbelică – ar fi (fost) condusă de majordomi! De astfel de majordomi.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
