Verdi sau Wagner?

Nici nu a început bine luna ianuarie a acestui an că un important ziar britanic (The Telegraph) a atacat deja, într-un articol amplu, subiectul cultural al anului, adică bicentenarul Verdi – Wagner. A făcut-o într-un fel cît se poate de previzibil, stabilind aproape un pattern pe care îl va urma presa de larg consum tot anul. La început, autorul se întreabă „cine e mai bun, Verdi sau Wagner?“ Se speră că oarecare cititori vor fi atraşi de ideea competiţiei dintre cei doi. Aşadar, autorul continuă să sublinieze că absolut totul îi desparte pe Verdi şi Wagner, că sînt diferiţi ca alfa de omega, că au fanshipuri aproape adverse şi că, deşi au trăit în acelaşi timp, au preferat să se evite unul pe celălalt. Apoi, după această introducere, sînt luaţi la întrebări oameni importanţi, cu carte, precum unii dirijori, cîntăreţi, filozofi sau directori de fundaţii. Aceştia, la unison, înţelept, aleg calea echilibrului: nici unul nu e mai mare decît celălalt, doar că ceea ce făcea unul nu putea face celălalt. De pildă, zice un filozof, e de neimaginat că Wagner ar fi putut compune o capodoperă ca Otello, în care pasiunile extreme dobîndesc o asemenea naturală curgere melodică, la fel cum e de neimaginat că Verdi ar fi putut compune o capodoperă ca Die Walkyrie, în care o idee profund metafizică devine concretă, obsesivă şi credibilă prin muzică. Prin urmare, e cuminte, din punct de vedere cultural, să-i privim în complementaritate. Nu „ori-ori“, ci „şi-şi“. Asemenea articole continuă să curgă şi azi în toate publicaţiile lumii, şi vor mai apărea, sînt convins, încă multe.

Nici prin cap nu-mi trece să contest această soluţie solomonică la o întrebare, totuşi, rudimentară – cine e mai bun? Fie şi pentru că este – aşa cum am zis – soluţia cuminte, iar eu am o preferinţă tot mai accentuată pentru soluţiile cuminţi, pe măsură ce înaintez în vîrstă.

Şi Verdi, şi Wagner vin din acelaşi secol. Evident, vin din locuri cum nu se poate mai diferite – Italia şi Germania. Dar vin din acelaşi timp: spiritul locului diferă, dar spiritul vremii e acelaşi. În plus, oricît de diferiţi ar fi italienii de nemţi, istoria secolului al XIX-lea i-a pus adesea împreună, iar sensibilităţile locale începeau să-şi construiască numitori comuni tot mai pregnanţi la nivelul Europei de Apus, pe măsură ce se dezvoltă căile de comunicare între oamenii simpli, din spaţii cultural-lingvistice diferite. În fond, înainte de 1813, în Germania şi în Italia, opera era cam aceeaşi, miraculos unificată de Mozart – primul geniu cu adevărat european.

Undeva, Thomas Mann zicea că secolul al XX-lea este copilul secolului al XIX-lea şi recomanda ca abordările trăitorilor din secolul al XX-lea faţă de secolul al XIX-lea să fie pline de respectul pe care copiii îl datorează părinţilor. Cum secolul al XX-lea e gata, socotelile lui sînt încheiate, am putea adăuga că nu numai respectul filial este de rigoare, ci chiar şi un anume complex de inferioritate. În orice caz, nu pot rezista să nu prelungesc recomandarea lui Thomas Mann spre secolul XXI. Secolul în care am intrat acum un deceniu şi ceva este fiul secolului al XX-lea şi nepotul secolului al XIX-lea. Se cuvine, aşadar, ca trăitorii veacului XXI să privească spre secolul al XIX-lea cu respectul pe care un nepot îl datorează bunicului. Este – se ştie – o oarecare diferenţă între „cum-se-cuvine“-le dintr-o relaţie tată-fiu şi „cum-se-cuvine“-le dintr-o relaţie bunic-nepot. Aşadar, putem schimba un pic perspectiva. Nepoţii îşi permit lucruri mai multe cu bunicii, care sînt, la rîndu-le, ceva mai îngăduitori decît erau ca părinţi. Secolul al XIX-lea, care a produs mult mai mult pentru civilizaţie decît secolul al XX-lea, ne priveşte cu îngăduinţă, iar noi avem de înţeles ceva mai bine acest minunat veac – căci de la distanţa de acum, chiar putem s-o facem. Înţelegînd mai bine secolul al XIX-lea, vom pricepe mai bine şi legătura complicată, nevăzută, contraintuitivă, în orice caz, dintre Verdi şi Wagner. Deocamdată, ceea ce ştim/auzim ne spune că cei doi titani converg într-un anume punct esenţial, pe care rămîne să-l definim mai precis, venind din zări diferite. Verdi vine din psihologie, Wagner vine din metafizică – dar cine e în stare să separe ferm una de cealaltă? În adîncul său, nu e sufletul abisal, populat de mituri şi plin de valori? În fibra sa, nu este nevrotică cea mai profundă idee? Cum să-l înţelegi pe Freud (şi el tot un produs al secolului al XIX-lea este!), dacă nu ştii ceva filozofie, şi cum să-l înţelegi pe Nietzsche, dacă nu ştii ceva psihopatologie? Verdi şi Wagner ipostaziază, de fapt, gloria la care au ajuns, în vremea lor, sufletul şi ideea. Niciodată, sufletul şi ideea nu au avut atît de mult prestigiu. Iar punctul lor de întîlnire este locul geometric cel mai sacru pentru om: acela în care ideea se purifică prin inimă şi sufletul se înalţă prin idee.

Aşadar, îndrăznim: sigur că şi Wagner, şi Verdi vin din aceeaşi sensibilitate – amîndoi sînt romantici, cu toate diferenţele dintre romantismul german şi cel italian. Secolul al XX-lea i-a digerat despărţindu-i, marcînd distanţe. Ştiu, diferenţierea e necesară cunoaşterii. De aceea am subliniat diferenţa de background şi de obsesii. Wagner citea filozofie cum citim noi ziarele şi era obsedat de ideea schopenhaueriană că muzica poate transmite emoţii oricui, anume pentru că nu manevrează abstracţiuni şi, în consecinţă, nu participă la complicatul proces de reprezentare a lumii. Verdi era procupat de societatea în care trăia, a avut chiar un episod parlamentar în viaţă (asta mi-l face şi mai simpatic) şi citea ceea ce i se părea a fi sănătos pentru suflet – Shakespeare înainte de orice. Secolul XXI, însă, îi va lega unul de celălalt. Căci acesta e spiritul timpului: e la modă cuplarea contrariilor, ca în dialectica predată tot de un neamţ din secolul al XIX-lea. Aflăm că leit-motivul nu e ceva exclusiv wagnerian – şi Verdi îl folosea. După cum identificarea unui personaj printr-o mică temă muzicală – truc vechi în opera italiană – este un procedeu foarte întîlnit şi la Wagner. Mai mult, în operele lor comice – Maeştrii cîntăreţi din Nürnberg şi Falstaff – asemănările dintre cei doi compozitori sînt de-a dreptul uimitoare. Doi reputaţi muzicologi, Carolyn Abbate şi Roger Parker, încheie un încîntător articol dedicat analizei celor două opere, astfel: „Sub egida operei comice, Verdi şi Wagner par a se fi rătăcit împreună într-o grădină scăldată de lumina lunii, aceeaşi grădină în care, deghizată în Contesă, Susanna lui Mozart a cîntat odată atît de seducător.“ Aşadar, Mozart! Totul se leagă! Vedeţi, secolul nostru descoperă legături – asta va fi specialitatea timpului. Trăim vremea în care ne place să vedem că totul se leagă, că diferitul e, totuşi, asemănător, că distanţa rezonează, totuşi, în apropiere, că ce e altfel este, undeva în profund, asemenea.