Cîteva reguli de bună purtare
Apariţia la televizor este una dintre formele cele mai rîvnite şi mai eficiente ale manifestării publice. Mai ales pentru politicieni. Dar şi pentru unii intelectuali „angajaţi“, pentru vedete de tot soiul sau pentru cetăţeanul de rînd, fericit şi el, ca toţi ceilalţi, să-şi vadă chipul pe ecran, cînd se întîmplă să fie invitat, fie şi din raţiuni statistice, la vreo dezbatere filmată. Întrucît mai toată lumea aspiră la notorietatea TV, toţi se comportă dinaintea camerei de luat vederi ca şi cum li s-ar face un hatîr: sînt pompoşi şi stingheri deopotrivă, prezumţioşi şi timizi, „fireşti“ şi artificiali. Iar cei care invită, moderatori sau reporteri, au aerul suveran, suficient, al unor îmblînzitori de circ, obişnuiţi să domine manejul cu orice mijloace. Evident, există şi excepţii.
Ca unul care a asumat, mai mult de voie decît de nevoie, o lungă experienţă de telespectator, pot da, cred, cîteva sfaturi utile celor care se înghesuie să iasă „pe sticlă“:
1. Nu răspundeţi tuturor solicitărilor. Gîndiţi-vă bine dacă aveţi ceva consistent de spus, dacă vă convin interlocutorii, dacă nu cumva singura motivaţie a acceptului dvs. e plăcerea de a spune rudelor şi prietenilor: „Diseară mă dă la televizor!“
2. Gîndiţi-vă bine dacă vă pricepeţi cu adevărat în domeniul despre care urmează să vă pronunţaţi. Admiteţi că nu dispuneţi de o competenţă universală şi că simplele dvs. opinii private despre orice nu sînt neapărat un pasionant tezaur de înţelepciune.
3. Chiar dacă vă pricepeţi, nu porniţi de la ideea că trebuie să spuneţi tot ce ştiţi. Nu vorbiţi lung, nu acoperiţi replicile partenerilor de dialog, nu vă instalaţi, ţeapăn, într-o postură didactică. Nu abuzaţi de volubilitate.
4. Fiţi – cu măsură – histrionic! Adică gîndiţi-vă mereu mai mult la cei care vă ascultă, decît la infailibilitatea prestaţiei dvs. Nu dvs. trebuie să vă alegeţi cu ceva din ceea ce spuneţi, ci cei cărora le vorbiţi.
5. Nu faceţi pe deşteptul! Nu faceţi paradă de erudiţie şi de autoritate. Nu daţi prea multe citate. Puteţi fi critic (ba, dacă se poate, chiar autocritic) fără să administraţi lecţii de viaţă în dreapta şi-n stînga, fără să vă faceţi din băşcălie şi injurie un program.
6. Nu vă străduiţi să fiţi tot timpul foarte simpatic şi foarte amuzant. E un mijloc sigur de a deveni antipatic.
7. Pregătiţi-vă! Nu contaţi strict pe spontaneitatea şi farmecul dvs. personal. Cereţi amănunte despre desfăşurarea emisiunii, despre întrebările cu care vă veţi confrunta, despre intenţiile moderatorului. Şi reflectaţi dinainte asupra răspunsurilor pe care vreţi să le daţi.
8. Nu fiţi prea previzibil. E contraproductiv să fiţi mereu insul care dă de pămînt cu Băsescu, sau care, dimpotrivă, îi legitimează fiecare gest. Dacă sînteţi membru de partid, nu strică, din cînd în cînd, să fiţi de acord cu opozanţii dvs. politici. Nu fiţi mereu contra. Dacă sînteţi ziarist, nu vă simţiţi obligat să fiţi avocatul patetic al presei în general. Presa e, şi ea, plină de bube. Dacă sînteţi independent, nu afişaţi, mereu, o poziţie de neutralitate flască. Nu poţi fi de acord, neîncetat, cu toată lumea.
9. Îmbrăcaţi-vă îngrijit. Costumaţia nonşalantă, obrazul nebărbierit şi coafura rebelă nu reprezintă garanţii de autenticitate şi inteligenţă. Telespectatorul nu poate fi obligat să vă savureze ciufuleala şi izmenele.
10. Fiţi politicos. Nu-i jigniţi pe colegii de emisiune, nu vă luaţi aere de indignare, exasperare sau martiraj. Fiţi curtenitor cu doamnele, şi nu vă bateţi pe burtă cu toată lumea. Evitaţi tutuiala fără acoperire şi renunţaţi la apelative mitocăneşti de genul „Băi, Tăricene!“ „Băsescule!“, „Coane Horică!“ etc.
Toate propunerile de mai sus – şi altele asemenea (cum ar fi, de pildă, buna utilizare a limbii române) – se pot reduce la una singură, cu cîteva ramificaţii: comportaţi-vă cuviincios, practicaţi bunul-simţ, feriţi-vă de egolatrie! Aud deja vocea ultragiată a non-conformiştilor: „platitudini conservatoare“, „reguli bătrînicioase“, „precauţii demodate“. „Dacă le pui pe toate la un loc ai o perfectă reţetă a plictiselii!“ Se poate. Dar a urmări tot timpul inversul plictiselii sfîrşeşte, de obicei, într-o plictiseală sporită. Iar pentru a nu fi plicticos trebuie să dispui de un „ce“ nelegiferabil, pe care îl ai sau nu-l ai. Dacă îl ai, regulile de mai sus n-au cum să strice. Dacă nu-l ai, nici respectarea acestor reguli, nici contestarea lor nu te pot salva.
apărut în Dilema veche, nr. 249, 25 noiembrie 2008