Sampras

După grozava biografie a tenismanului Andre Agassi, aceeaşi editură Publica a tradus în româneşte şi povestea marelui şi veşnicului său rival – Pete Sampras. O carte scrisă de Sampras împreună cu jurnalistul Peter Bodo, redactor-şef al revistei Tennis, tot aşa cum Agassi şi-a scris povestea împreună cu jurnalistul J.R. Moehringer, deţinător al premiului Pulitzer.

Prima observaţie e că perechea Sampras – Bodo nu are forţa expresivă a cuplului Agassi – Moehringer. Era şi greu. Dar, spre deosebire de Agassi, lui Sampras i-a reuşit aproape totul în tenis. Tipul solar, plin de talent, băiat bun şi ascultător, „copilul de aur“ al familiei a avut o carieră perfectă, cu performanţe excepţionale, obţinute aparent fără eforturi excesive. A ajuns în vîrf cînd încă nu era pe deplin maturizat, după o copilărie în care tenisul a fost preocuparea de bază, fără să-i devină însă un chin. Sampras îi caracterizează pe foştii săi adversari destul de precis şi obiectiv, dintr-un punct de vedere sportiv. Aici se deosebeşte de Agassi, care îşi exprima fără rezerve simpatiile şi mai ales antipatiile pur personale. Mai puţin ros de lupta cu sine însuşi, Sampras are o privire calmă şi suverană asupra lumii tenisului. Îşi permite să-i recunoască meritele lui Agassi, chiar în ce priveşte propriile performanţe: „În cel mai adînc cotlon al firii mele, ştiam că el era cel care a scos la iveală ce-a fost mai bun din mine. (...) Andre tot rămînea standardul absolut între rivalii mei. Nici un altul n-a apărut atît de des şi pentru o perioadă atît de îndelungată să mă testeze şi să mă împingă spre limita maximă.“ Dacă Agassi declara că a urît tenisul, Sampras pare să-l fi iubit. Cei doi au fost precum Abel şi Cain, dar Sampras o spune altfel: „Andre era Joe Frazier, iar eu, Muhammad Ali, deşi personalităţile erau oarecum inversate, pentru că Andre era cu spectacolul, şi eu cu dexteritatea. Oriunde te-ai fi aflat, noi eram vecinii tăi: eu eram băiatul cuminte şi tăcut dintr-o parte, iar Andre – adolescentul rebel din cealaltă.“

Oamenilor le-a plăcut să remarce mai mult deosebirile dintre ei, observă Sampras, deşi ambii aveau o mulţime de lucruri în comun, în esenţă, o viaţă gravitînd în jurul „darului“ dat de Dumnezeu: „Era uşor să creezi stereotipuri pe baza noastră – Andre era omul de spectacol, obraznic şi viu colorat, iar eu eram tipul reticent, de modă veche şi plictisitor.“  

Se vede treaba că, asemeni oricărui băiat la locul lui şi cu bun-simţ, Sampras şi-a însuşit unele aprecieri greşite sau răuvoitoare ale jurnaliştilor. Altminteri, numai dacă nu te pricepi la tenis, poţi crede cu adevărat că jocul lui Sampras ar fi fost plictisitor. Nu era deloc aşa. Atîta doar că el nu se dădea în spectacol prin îmbrăcăminte sau printr-un comportament ieşit din comun. Spectacolul său consta tocmai în jocul de tenis propriu-zis, în tehnica, în stilul şi în talentul cu care se mişca şi lovea mingile pe teren. „Darul“ său primit de la Dumnezeu era mai mare decît cel al lui Agassi. Aflăm că pe Sampras îl contrariau jurnaliştii care îl considerau un tip rece, fără emoţii, mai ales în prima parte a carierei sale (probabil că uitaseră de Borg şi Lendl). El mărturiseşte că avea destule emoţii, ca orice om normal, dar că reuşea să şi le controleze şi nu considera potrivit să le arate în public. E o discuţie valabilă astăzi nu doar în tenis. Ne aflăm într-o perioadă în care jurnaliştii şi publicul vor să vadă emoţii, trăirile bat profesionalismul, sentimentele înăbuşă raţiunea. Sampras era mirat de acest fenomen care, pe atunci, încă nu căpătase amploarea de azi.  

Ultimul meci oficial al său a fost chiar cu Agassi (finala US Open 2002), un Agassi care îi apare ca foarte diferit de „puştiul“ pe care l-a cunoscut în 1990: „...lumînarea multicoloră devenise un chelios lustruit, iar costumul ca o lămîie verde se transformase în ţinuta clasică, conservatoare, formată din pantalonii scurţi şi tricoul specifice tenisului. Vedeam un multiplu campion de Mare Şlem experimentat şi încrezător, care avea control deplin asupra jocului său – un joc care mă putea doborî. Nu era un necunoscut. Era rivalul carierei mele. Era yin-ul opus yang-ului meu.“ Yin-ul nu a reuşit să-l doboare nici cu acea ocazie, Sampras rămînînd pînă la sfîrşit marele obstacol, adevăratul „ghinion“ al carierei lui Agassi.  

Sampras consideră că urmaşul său în tenis, cel care a continuat pe linia principiilor clasice, a fost Federer, jucătorul cu care ţine. De altfel, cifrele seci vorbesc fără tăgadă despre Federer şi Sampras ca despre cei mai mari campioni ai tuturor timpurilor.  

Evident însă, povestea lui Sampras nu putea fi la fel de interesantă ca a lui Agassi. Poate că, în momentul în care în viaţă totul ţi-a ieşit perfect, nu mai sînt multe de spus. Lipseşte intriga. Din caznele lui Agassi, din luptele cu sine însuşi, din suferinţa înfrîngerilor, din relaţiile nefericite, din dezvăluirea permanentelor lui nelinişti sufleteşti şi chiar din invidia greu ascunsă faţă de Sampras, a fost de scos o adevărată literatură. Nu la fel de bun la tenis, dar mai expresiv şi mai interesant în povestire. De altfel, cartea lui Agassi era mai mult despre viaţă, pe cînd a lui Sampras e mai mult despre tenis. 

În final, Sampras lasă să se întrevadă, însă, marea tristeţe care se poate cuibări în sufletul unui campion după retragere, cînd emoţia, tensiunea şi spectacolul marilor arene rămîn doar în amintire.