Înălţimile Valhalei şi văgăuna lui Fafner
La 200 de ani de la naşterea lui Richard Wagner, în programul Festivalului „George Enescu“ a fost inclusă tetralogia Inelul Nibelungilor, considerată cea mai spectaculoasă operă muzicală a tuturor timpurilor. Tetralogia nu s-a mai cîntat integral la Bucureşti de multe decenii, nimeni nu pare să ştie exact cîte. Rundfunk-Sinfonieorchester, orchestra simfonică radio din Berlin (care printre dirijorii săi principali l-a avut şi pe Sergiu Celibidache), astăzi condusă de Marek Janowski, a venit să ne ofere marele spectacol. Cele patru opere grandioase, fiecare în cîte o seară, ca la Bayreuth, se profilau drept un vîrf al unui întreg festival care, anul acesta, s-a întrecut pe sine. Deci, suficiente motive pentru a nu lipsi. Cu toate astea, le-am pierdut pe primele două – Aurul Rinului şi Walkiria. Dar urma Siegfried. Am plecat din timp, să nu cumva să întîrzii. Am găsit loc de parcare chiar lîngă Sala Palatului, pe un trotuar necirculat, între o mulţime de alte maşini. O lume elegantă (o omenire de oameni – cum zicea Johnny Răducanu) se precipita către sala în care Siegfried avea să-l înfrunte, în sunet de tobe şi alămuri, pe balaurul Fafner. Aveam locuri la cucurigu, dar, cu timpul, am migrat mai în faţă, odată cu mulţi alţii, fiindcă în marea sală în care odată se ţineau congresele PCR se mai găseau încă scaune libere. Probabil că nu toţi cei care se înghesuie la o simfonie de Beethoven se încumetă şi la un maraton Wagner, de cinci ore, după cum nici cîntăreţii care au în repertoriu arii de Verdi nu se încumetă uşor la o epopee wagneriană.
Lucrurile s-au pornit cu grandoarea specifică, cu orchestră şi cîntăreţi (fără joc scenic). Tenorul Arnold Bezuyen croşeta cu fineţe complicatul rol al lui Mime. Apoi, bas-baritonii Egils Silins şi Martin Winkler (Wotan şi Alberich) au făcut să se cutremure sala. În rolul lui Fafner, bas-baritonul Sorin Coliban a produs vibraţii muzicale spărgătoare de geamuri, iar Ileana Tonca a colorat nespus lucrurile, din rolul păsării călăuzitoare. Despre Siegfrid – Stefan Vinke – ce să mai spun... cînd un tenor cîntă ore în şir, n-ai decît să te înclini în faţa fenomenului. În aceleaşi multe ore în şir, instrumentiştii au dat nebuneşte din mîini şi din degete, în deplină armonie, spre desăvîrşirea nesfîrşitelor valuri de muzică. Iar în serviciul funcţionării întregului uriaş ansamblu muzical, dirijorul coordona totul discret, ca un mecanic insinuat în măruntaiele unei uzine, atent cînd ici, cînd colo, neobosit şi în acelaşi timp grijuliu cu dozarea efortului. Spectatorii erau cufundaţi într-o baie sonoră. La sfîrşit, a venit rîndul lor să erupă wagnerian, în aplauze interminabile.
Ei bine, la ieşirea din sală, pe covorul verde jegoşiu, mi-am adus aminte de nemulţumirile lui Holender: murdăria covoarelor, paharele de plastic în care se serveşte şampania şi alte asemenea. Odată cu îndepărtarea de scena magică, reintram în realitatea de zi cu zi. (Oricum, nu vă închipuiaţi că o să scriu doar despre operă.)
Culmea realităţii a fost cînd am descoperit, fără putinţă de tăgadă, că maşina nu mai era unde o lăsasem. Ca mine, o mulţime de alţi bezmetici, ieşiţi din înalta baie muzicală, îşi căutau automobilele. Nişte jandarmi aflaţi pe-acolo ne-au explicat că, în ultimele seri, asistaseră stupefiaţi la nemernicia ridicării maşinilor de pe acel trotuar de către echipajele poliţiei locale din sectorul 1. Adică, poliţiştii şi firmele de ridicare aşteaptă ca oamenii să intre la spectacol, ca să le ia maşinile. În loc să găsească soluţii şi să le înlesnească oamenilor venirea la festival, Primăria le pune beţe în roate. Pe lîngă pahare şi curăţenie, Sălii Palatului îi lipsesc şi locurile de parcare. Unde pui că pe trotuarul Aleii Kretzulescu nu există nici semne de interzicere a parcării şi nici circulaţie pietonală. Maşinile oprite acolo pe timpul unui concert, fie el şi unul lung, de Wagner, nu împiedică pe nimeni cu nimic. Dar primăriile noastre n-au, de fapt, vreo legătură cu folosul comunităţii, nici cînd dau amenzi, nici cînd cheltuie banii. Mi-am imaginat imediat un titlu de cotidian: „Oamenii lui Chiliman sabotează Festivalul «George Enescu»“. Un caz ca multe altele, în care legea s-a aplicat în literă (că spiritul era la concert). Literă cu literă scria şi poliţistul procesul-verbal, în văgăuna lui din spatele Casei Presei Libere. Fiindcă, de la operă, unii dintre noi au ajuns, vrînd-nevrînd, cu tot soiul de acte şi plini de nervi, direct pe maidanul cu cîini vagabonzi, unde sînt duse maşinile care calcă pe bec. Apropo de bec, pe a mea am găsit-o zăcînd acolo şi cu un cauciuc dezumflat. Toţi cei care-şi ridicau automobilele aveau nemulţumiri. Unei doamne îi fusese luată maşina din faţa unui gard pe care nu scria nimic, pe motiv că acolo, cică, ar fi fost un garaj. Un alt şofer se plîngea că i s-a ridicat autoturismul din faţa blocului, pentru că ar fi fost parcat pe spaţiul verde care, spunea el, nu era decît o groapă cu noroi. În sfîrşit, mai eram noi, cei de la concert, coborîţi parcă din Valhala zeilor, de-a dreptul în străfundurile peşterii lui Fafner, care păzea maşinile. Unde eşti tu, Siegfried?
