Savall şi Hesperion XXI – sau istoria care ne cîntă

Muzica din timpuri medievale nu mai vorbeşte sensibilităţii noastre. E bună, cel mai adesea, de decor sonor în vreun castel cu turişti, iar în magazinele de muzică e privită ca o curiozitate agreabilă. E de bonton să te dai un pic în vînt după ea. Însă această muzică vorbeşte direct conştiinţei noastre şi ne dă neîncetat o lecţie majoră: lumea nu începe cu noi şi nu se termină cu noi. Spuneţi că asta e o banalitate? Că toată lumea ştie asta? Serios? Ia priviţi în jur şi vedeţi cîţi se comportă ca şi cum lumea începe şi se termină cu ei, şi abia apoi să-mi spuneţi că reamintirea permanentă a acestui adevăr este inutilă!

Jordi Savall este un muzician special, poate cel mai special dintre imenşii artişti aduşi la Bucureşti de această ediţie a Festivalului Enescu. În anii 1960, pe cînd studia violoncelul la Barcelona, a descoperit două pasiuni care nu l-au părăsit niciodată: muzica veche şi Montserrat Figueras. Muzicii vechi i-a dedicat viaţa sa. A devenit gambist şi unul dintre cei mai luminaţi scotocitori prin arhivele lumii pentru a-i reda acesteia o pierdută memorie muzicală. Cu Monserrat Figueras s-a căsătorit. Ea a devenit, pînă aproape de plecarea ei dintre noi, în 2011, soprana formaţiei Hesperion, pînă în 2000 zisă „XX“, după 2000 zisă „XXI“. Alăturarea acestor doi muzicieni a fost, nu am nici o îndoială, voinţa lui Dumnezeu. Nu doar că au fost o familie perfectă, dar au format un cuplu muzical extraordinar, care a readus, în deriva dintre cele două secole trăite de noi, muzica unor timpuri despre care credem că ştim multe, dar nu ştim mai nimic. Cum reperele pentru aprecierea acestei muzici lipsesc celor mai mulţi, rămîne doar momentul magic al minunării. Instrumente vechi, mînuite măiastru, voci de toate genurile (de la contratenor la bas, plus o soprană), bine antrenate pentru acest gen de cînt şi o muzică din alte universuri care, paradoxal, pe măsură ce sînt mai depărtate în timp, par mai apropiate, mai intime. Nu sînt un împătimit al muzicii vechi, dar am impresia stranie, de fiecare dată cînd o ascult, că îmi şopteşte la ureche, că îmi cîntă direct mie, că îmi spune ceva personal. Este – scuzaţi grandilocvenţa – ca şi cum istoria lumii devine istoria mea personală.

Munca lui Savall este, din această perspectivă, fabuloasă: a scos zeci de discuri şi a finalizat nenumărate proiecte muzicale, readucînd în atenţie muzicile imperiilor şi ale regatelor care s-au născut şi au murit în Evul Mediu. La noi, el este mai ales cunoscut datorită discului său Istanbul. Dimitrie Cantemir – Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene, din 2009. Recenta prezenţă în cadrul Festivalului Enescu – cînd a prezentat un show de două ore, intitulat Familia Borgia. Biserică şi Putere în Renaştere, o compilaţie de pe un triplu album al său, apărut, cu acelaşi titlu, în 2010 –, asociată apariţiilor foarte dese la Mezzo, tinde să-l facă un obişnuit al spaţiului nostru sonor. Aportul lui Savall la reîntregirea cu propriul sine mai vechi al culturii muzicale europene contemporane este imens. Ceea ce a făcut acest om pentru revitalizarea instrumentelor vechi şi a muzicii de pînă la Vivaldi şi Bach (cam aceasta este limita „superioară“ de vechime a muzicii pe care o cîntă Savall şi formaţia sa) este incomparabil. Pur şi simplu, nimeni nu a făcut mai mult şi mai bine. Au fost şi, fără îndoială, sînt bravi interpreţi ai acestei muzici, dar nici unul nu a reuşit ce şi cît a reuşit Savall.

Muzica veche are, după părerea mea, o unică, imensă şi indiscutabilă calitate: e veche. Ca orice vechi, impune respect şi preţuire în sine. Este, totuşi, o muzică pentru un public foarte „de nişă“. Am putut vedea, la Ateneu, că acest public există la Bucureşti. Că îl ştiau pe Savall şi isprăvile lui de pe Mezzo sau urmare a Proiectului „Cantemir“, despre care am pomenit mai sus, că îi ştiau discurile sau călătoriseră chiar prin Europa să-l asculte în concerte – fapt este că prezenţa muzicianului catalan la Bucureşti nu a venit deloc pe un loc golit de ignoranţă. De altfel, a fost, pentru Savall, o revenire la Bucureşti. Publicul lui l-a întîmpinat cu căldură şi i-a arătat, încă o dată, aprecierea. 

Nu îi bănuiesc de snobism pe cei care au ovaţionat minute în şir pe Savall şi pe muzicienii săi. Cred că nu au fost dintre cei care au adormit în sală (au fost cazuri nu puţine şi, admit, era greu să controlezi lina alunecare soporifică sub mîngîierea sunetului blînd al violelor da gamba, al lăutelor şi tamburinelor de toate felurile). Trec peste detaliul simpatic că, la un moment dat, doi dintre membrii ansamblului lui Savall, pe scenă fiind, au pierdut pentru cîteva secunde, şi ei, lupta cu somnul, ca să ajung la ceea ce a fost important. Cînd se întîmplă – foarte rar! – să nu fie arta supremă, care să conducă spre neştiute orizonturi sensibilitatea colectivă, muzica este un martor fidel. Reconstituirea vremurilor, spusă de muzica lor, este un act de o imensă importanţă culturală. Să auzi exact ce auzeau oamenii aceia, în acel timp şi în acel loc, sigur că nu te face imediat ca ei şi nici nu-ţi dă o fărîmă reală din viaţa lor. E prea puţin şi ei sînt prea departe. Dar îţi dă sentimentul unei îndelungate apartenenţe, ceea ce naşte în suflete nesmintita responsabilitate şi ridică ochii nestricaţi spre Cer.