România eternă - fragmente din I.L. Caragiale
„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ţi se cere şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni. Ca să treci de cel mai curat, n-ai decît să ponegreşti cu ori fără drept pe alţii; ca să te crează lumea om cinstit şi de treabă, n-ai decît să ocărăşti şi să osîndeşti în vileag purtarea altora, chiar dacă dînşii au o bună purtare şi mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înşeli lumea, a zis un filosof, înşeal-o gros, că subţire nu ţi se prinde. E mult numai pînă să-ţi faci o reputaţie frumoasă, şi în urmă poţi fără grijă să săvîrşeşti însuţi păcatele de care osîndeai odată pe alţii buni nevinovaţi.“ ([Fraţii radicali şi D. Dim. Sturdza])
„La ce serveşte discuţia de cuvinte, cîrcota de vorbe seacă de miez? La nimica decît la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cuminte şi fatalist din fire, a avut totdeauna această credinţă.
Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă, pe la nămiez, cînd e soarele-n putere, şi-l întrebai: «Măi Muşate, ce e acuma, zi ori noapte?» – badea se scărpina sub căciulă, se gîndea cîtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ăi fi, şi-ţi răspundea: «Apoi de! domnule, zi este». Dar dacă, iubitor de cîrcotă, de cei cu sămînţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin numai de dragul discuţiei şi te apucai să-i zici: «Ce spui tu, măi badeo! Nu vezi că-i noapte?» – Muşat îşi îndrepta căciula şi, fără să mai stea pe gînduri, îţi răspundea scurt: «Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata!».“ ([Ce este centrul])
„Leki, sau lichea însemnează pe turceşte pată; cu deosebire, pată de care nu te poţi scăpa, pată neştearsă. În limba românească, cuvîntul a trecut în accepţie figurată: lichea va să zică o secătură care, dacă ţi-a căzut în spinare, se ţine de tine mai rău ca scaiul, şi de care nu te mai poţi scăpa decît prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocoreşti, să-l scuipi, şi încă n-ai să scapi de gudurăturile lui greţoase, pînă nu t’ei hotărî să-i dai brînci într-un canal, ca să te cotoroseşti de el.“ (O lichea)
„Constituţia noastră de la 1866 s-a făcut ca prin farmec, ca printr-o vrajă: o Constituţie întreagă de nu ştiu cîte capitole, paragrafe, articole, s-a făcut... foarte iute... Englitera şi-a făcut-o pe a ei nu ştiu după cîte lupte seculare; ţara românească şi-a făcut-o, fără multe necazuri – într-o noapte. Pe semne că de aceea Constituţia engleză a ieşit aşa de proastă: au pierdut prea multă vreme la ea; prea au migălit-o – n-au putut-o nimeri dintr-o dată... Noi am nimerit-o! Scurt! Într-o noapte... şi este – cum o vedem.“
„Adesea ori auzi pe unii sceptici, cari nu cred în nimic, cari nu vor să înţeleagă că omenirea are o menire, susţinîndu-ţi că invenţia tiparului a dat între altele omului şi mijlocul de a-şi arăta dobitocia şi a-şi exercita perfidia; că presa liberă este adesea un testimoniu de paupertate intelectuală a unei naţii şi un document de rele năravuri şi rele apucături. Uită însă scepticii să socotească marile avantaje ale presei...“ (Urmează relatarea unui asasinat anunţat de presă şi „corectat“ tot de ea, prin „învierea“ mortului: „Şi astfel, graţie glasului puternic al presei, Gh. Marin a fost redat familiei sale şi societăţii“.) (Însemnătatea presei)
A citit pentru dumneavoastră,
Andrei Pleşu
(citatele sînt din Opere, vol. V, ediţia Şerban Cioculescu, 1938)
(articol apărut în Dilema veche, nr. 248, 13 noiembrie 2008)
Foto L. Muntean
