Sport în universităţi

Ministrul delegat pentru Învăţămînt Superior a declarat că vrea să introducă ore obligatorii de sport în universităţi. La ce să ne aşteptăm?

La nimic, dacă e să ne uităm peste umăr, îndărăt. Evident, intenţia e minunată. Realizarea riscă să fie conform tradiţiei. Încă de cînd făceam eu şcoala, vremea Nadiei, apoi a lui Vasile Stîngă şi Hagi, educaţia fizică – sportul, cum îi ziceam – era văzută ca o materie auxiliară, un moft barbar. Aveam un prof care ne arunca o minge şi apoi se închidea în cabinetul lui (bănuiala noastră era că le cam trăgea la măsea). Dar noi eram destul de flămînzi de mişcare şi de a fi mai buni decît celălalt, încît să fim fericiţi şi cu atît. Nu ştiu dacă e la fel astăzi. Nu cred. Sportul – se ştie de la orice catedră pînă în oricare redacţie serioasă de ştiri politice – e o treabă frivolă. În facultăţi, e deja tîrziu pentru a mai schimba percepţia asupra unei activităţi considerate inutile şi, mai mult, cu un proiect învechit. Nu mai poţi face sport ca acum 30 de ani. Mai bine s-ar propune ore de dans de orice fel, de zumba, de jocuri fizice care să implice intelectul şi tehnologia – un soi de iSport. Cred că studenţii ar cupla mai repede cu aşa ceva. Astăzi, ideea lor despre mişcare e alta decît aceea de a alerga în chiloţi şi de a vedea care trece primul o linie trasă cu creta. Dacă e să răspundem unor urlete disperate pentru dezmorţirea naţiunii cu aruncarea în programă a unui soi de praf în ochii lumii, mai bine nu. Dacă, însă, chiar le pasă, înainte de orice, ar trebui să înţeleagă ce ar funcţiona. Altfel, tumbe degeaba.