Calcule istorice
Am sunat la uşa lui Cristi, amicul meu din copilărie, destul de îngrijorat. Un prieten comun îmi spusese despre el lucruri înspăimîntătoare. L-ar fi văzut, cu expresie delabrată, oprind necunoscuţi în plină stradă şi punîndu-le întrebări bizare: „Nu vă supăraţi, nu vă amintiţi cînd a fost bătălia de la Jena? Aia dintre Napoleon şi monarhia prusacă?“ Sau: „Mă iertaţi, în ce an a devenit Ceauşescu preşedintele RSR? Nu secretar general al PCR, că asta ştiu – 1965 –, ci preşedinte al Republicii?“ Ori: „Stimată doamnă, îmi cer scuze că vă răpesc cîteva secunde! Nu aveţi cunoştinţă, din întîmplare, despre data cînd a murit Jean-Paul Sartre? Ştiţi dumneavoastră, scriitorul şi filozoful. Ăla care a refuzat Premiul Nobel.“ Cristi mi-a deschis uşa cu o mină abătută. Părea foarte schimbat. Mi-am luat inima în dinţi şi, din aproape în aproape, am adus discuţia la noutăţile pe care le aflasem. L-am întrebat, uşor stingherit, dacă erau adevărate. Amicul meu îmi răspunse cu voce gravă: „Da, din păcate, aceste lucruri s-au întîmplat, bătrîne... Tu mă ştii bine pe mine, nu-i aşa?“
„Absolut“, am replicat, „încă din liceu.“ „Ei, atunci, îţi aminteşti că punctul meu forte era, în adolescenţă, memoria anilor...“ „Cum să nu?“ i-am zis. „Ne recitai anii marilor bătălii ale planetei, mai ceva ca Vadim Tudor în talk-show-urile Simonei Gherghe.“ „Exact. Pe asta m-am bazat şi eu în ultima vreme, cînd numărul de carduri bancare din familia noastră a început să crească: cele de salarii (al soţiei şi al meu), cele de pensii (ale părinţilor şi ale socrilor, carduri pe care, la insistenţele lor, tot noi le gestionăm!), cele de alocaţii ale copiilor (amicul meu are doi băieţi şi două fete! – n.m.), Mastercard-ul meu, Visa-ul nevestei etc. Şi, uite-aşa, au apărut parolele de tot felul.“ Cristi făcu o pauză mai lungă. Într-un tîrziu, continuă: „M-am gîndit că singura soluţie de a reţine toate PIN-urile ar fi să le asociez cu anii unor mari evenimente istorice. Dacă, să zicem, parola cardului de salariu al soţiei este 8921, încerc să-mi fixez în minte următoarea relaţie: Nuţi (soţia lui Cristi – n.m.) egal Revoluţia anticomunistă plus Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (adică 89 din 1989 cu 21 din 1821). Dacă PIN-ul soacrei e 4793, atunci eu memorez aşa: Mămuţa – nu te mira, aşa îi spunem noi soacră-mii! – egal abdicarea Regelui plus venirea lui Bill Clinton la preşedinţia Americii (adică 47 din 1947 cu 93 din 1993). La Mastercard, dacă am, să zicem, 4818, îmi repet obsesiv – Puicu (nu o mai face pe surprinsul! – aşa îmi zic toţi în familie: Puicu!) egal paşoptiştii plus Marea Unire (adică 48 din 1848 cu 18 din 1918).“
Mintea îmi fugi, involuntar, la o scenă antologică din romanul lui Hasˇek – Peripeţiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial. În timpul instrucţiei punitive cu plutonierul Nasaklo, protagonistul observă numărul 4268 de pe patul puştii şi îşi aminteşte că el reprezenta chiar cifrul de identificare a unei locomotive din gara Peciky. Mecanicul era cam slab de minte şi, pentru a-i băga cifrele bine în memorie, un amploaiat feroviar îi oferă cîteva soluţii matematice: „4268. Vasăzică, atenţie – prima cifră e patru, a doua doi. Ţii minte 42, adică 2 ori 2; asta înseamnă că, dacă începi de la stînga, ai mai întîi 4 pe care îl împarţi la 2 şi îţi dă 2, aşa că iar ai frumos aranjat, unul lîngă altul, 4 şi 2. Ei, şi acum să nu te sperii! Cît face de două ori 4, opt, nu? Bun, întipăreşte-ţi în minte că din numărul 4268 cifra opt este ultima la rînd. Dacă ţii minte că prima este 4, a doua 2, a patra 8, nu mai rămîne decît să fii deştept şi să ţii minte şi pe 6, care vine înainte de 8...“ „Problema a apărut“, strigă Cristi, scoţîndu-mă, cu o tresărire puternică, din reveria epică, „atunci cînd am realizat că nu toate numerele pot fi asociate cu ani istorici. Aşa am decis să adun şi să scad. Mă opresc la un moment crucial – 1945, de pildă – din care scad trei sau la care, alteori, adun şase pentru a obţine numărul dorit. Frecvent am recurs şi la înmulţiri şi împărţiri. Crede-mă că, uneori, nu am evitat nici măcar radicalii! Aici“, adăugă prietenul meu cu tristeţe, „mintea mea a luat-o însă razna. Am început să încurc PIN-urile între ele, să greşesc calculele şi, lucrul cel mai înfricoşător, am început să uit anii istorici, mare mea virtute din tinereţe. Mă trezesc în faţa bancomatului şi nu mai ştiu cînd a avut loc bătălia de la Rovine... Am mai întrebat cîte un trecător, da, recunosc, ce puteam să fac? M-am mai şi răstit la ei, asta e, mai ales cînd luau expresii nătînge... Pe scurt, amice, am intrat serios pe mirişte. Nu ştiu pe unde să mai scot cămaşa...“ Văzîndu-mi prietenul atît de deprimat, am vrut, pentru o clipă, să-i spun că ar putea proceda ca mecanicul lui Hasˇek: după „consilierea“ aritmetică a amploaiatului, bietul om nu-şi mai aminti decît de Sfînta Treime şi, prin urmare, înmulţi totul cu trei. M-am abţinut însă, întrucît Cristi întrebă cam lugubru: „Apropo, cînd s-a născut prima verişoară a Împărătesei Japoniei? Trebuie să adun 8 la anul respectiv şi apoi să împart rezultatul la 4… Ori poate la 5? În sfîrşit, numai cu cifrele respective îmi voi mai putea deschide vreodată computerul pentru a verifica pe Google anii altor 18 bătălii, pe care i-am uitat…“ „Puicu“, am răspuns în minte (înfiorat şi de gîndul că plutonierul care ascultă povestea matematică a bravului soldat Svejk are, în cele din urmă, un atac de apoplexie!), „îmi pare rău, nu am cum să te ajut, dar, dacă vrei, putem încerca să o întrebăm pe Mămuţa!“
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
