EDITORIALE ȘI OPINII

Pe măsură ce se apropiau alegerile locale, trăiam cu impresia că în mediul online nu sînt de fapt alegeri locale, ci un referendum despre Nicuşor Dan. Ca unul dintre susţinătorii declaraţi ai lui, mi s-a părut normal să zic şi să scriu asta: anume că îl susţin pe Nicuşor Dan.

Cum de n-are nimeni, dintre guvernanţi, curajul şi tăria de caracter să citească, la rece, bilanţul mandatului lui Horia Patapievici la Institutul Cultural Român? Orb să fii şi trebuie să recunoşti că e un bilanţ spectaculos şi încă pe fondul unor vremuri grele.

Sînt vicios. Nu mă pot abţine să nu arunc zilnic un ochi obosit asupra presei româneşti, să zgîndăresc, pe Internet, colbul ţărişoarei. În locul în care mă aflu e linişte. Nu e paradisul: sînt şi aici lupte politice, dezbateri despre moneda europeană, despre falimentul grecesc, despre psihologia şi nevoile bătrînilor care sfîrşesc la azil.

Ne-am pricopsit. Partidul lui Dan Diaconescu a obţinut nişte primării şi niscaiva locuri în Consiliile Locale. În total, conform cifrelor parţiale disponibile la ora la care scriu (marţi dimineaţa), ar fi obţinut cam 10% în alegerile locale. „E puţin, să nu ne speriem“, zic unii comentatori.

Da, ştire de senzaţie! Parlamentul European a dat în judecată Consiliul European. Sună straniu. Este straniu. Înţelesurile sînt, însă, interesante. În primul rînd, speţa. Carevasăzică, relativ de curînd, Consiliul a aprobat modificări ale regimului Schengen. Schimbările sînt spectaculoase.

La alegeri, ca la alegeri. Unii sărbătoresc, alţii îşi ling rănile. Unii, mai nervoşi, dau vina pe „popor“, acel popor care judecă, nu-i aşa, cu stomacul – ca şi cum a rămîne flămînd ar fi cine ştie ce dovadă de inteligenţă. Duminică, alegătorii români i-au dat clasei politice cîteva semnale şi lecţii importante.

O vreme, am consumat presă din pasiune. Apoi, am consumat presă pentru că aceasta îmi devenise îndeletnicirea. De vreo trei ani, consum presă pentru că sînt dator să o fac. Dar abia aştept momentul – care nu ştiu dacă va veni vreodată, totuşi – în care să nu mai am nici un contact cu presa.

În oraşul nostru se întîmplă ceva. În sfîrşit! Arde moara lui Assan! Cu vestea asta ne-am trezit în dimineaţa de 7 iunie şi trebuie să spun că, de data asta, toate televiziunile şi-au făcut datoria. Că spuneau acelaşi lucru nu era vina lor. Fumul şi flăcările ţîşneau din cetate (fiindcă, într-adevăr, clădirea arată ca o fortăreaţă).

Renovarea instituţiilor de cultură reprezintă şi în Iaşi un subiect trist: cele mai multe dintre şantierele care se deschid par eterne. Termene de 3-4-5 ani pentru finalizarea acestui tip de investiţii se transformă uşor în 8, 10 sau 15 ani.

Invitat la un team building corporatist să produc nişte self-awareness printr-un role-playing pe echipe (lucru’ dracului în casa popii...), nu a fost o surpriză să constat că, rugaţi să exprime ceea ce admiră şi ce nu le place la colegii lor străini, toţi aceşti (foarte) tineri corporatişti s-au plîns în cor de stereotipurile (depreciative) ale occidentalilor.

În limba română, „ghinion“ vine din franceză, de la guignon (cu varianta arhaică guillon), care, la rîndul lui, provine din verbul guigner. Semnificaţia se plasează în zona ochiului rău, care vrăjeşte, pune pata, instalează fatalitatea, ghinionul. În franceză, vine din spaniolă, de la guiñon.

La recentele alegeri pentru funcţia de primar al sectorului în care locuiesc, am avut nişte nedumeriri de simplu cetăţean. Pentru fotoliul de primar au candidat 19 persoane, dintre care numai două cu şanse şi avînd acelaşi nume. Despre celelalte 17 n-am auzit vreodată ceva, cel puţin în ultimii 40 de ani. Cum să votezi pe cineva de care nici n-ai auzit?

Încep acest articol, azi, 4 iunie, cînd la Roland Garros se trece abia la meciurile pentru optimi, fără să ştiu deci care vor fi semifinalele şi finala; finala – îndrăznesc să zic – nu mă interesează, ea nu va putea umbri strălucirea acestui eseu al romancierului englez Geoff Dyer, citit în Courrier International, tradus pe două pagini din revista Prospect de la Londra;

În 2007, 25 de ofiţeri de poliţie ruşi conduşi de lt. col. Artiom Kuzneţov iau cu asalt birourile de la Moscova ale fondului de investiţii britanic Hermitage Capital şi confiscă documente. Firma este reînregistrată pe furiş şi conducerea, schimbată formal cu trei indivizi – unul fusese anterior condamnat pentru furt, al doilea pentru tîlhărie şi al treilea pentru omucidere.

Domnul Onoriu era cunoscut în instituţia (de stat) în care lucra şi printre vecinii de la bloc drept „pîinea lui Dumnezeu“. Bonom înnăscut, el avea o vorbă bună sau o glumiţă inocentă pentru fiecare în parte, de-a lungul unei zile, aşa încît comunitatea îl simpatiza cu fervoare făţişă.

Un important profesor de biologie de la Yale vorbeşte despre relaţia dintre capacitatea reproductivă a omului, procesul de îmbătrînire, apariţia cancerului şi durata de viaţă. Teza lui se înscrie într-o suită de descoperiri şi analize statistice acceptate, se pare, astăzi, în mod unanim, de o întreagă zonă de cercetare, numită „life history“.

Foarte mîndră de ea, colega mea îmi înşiră faptele bune pe care le-a făcut în timpul campaniei electorale. A oprit un clip în care, sub lozinca „Jos dictatura!“, apărea un contracandidat în uniformă nazistă (cu ocazia unui soi de paradă a modei). Îmi spune că a oprit, conform legii, propaganda simbolurilor hitleriste.

O veste la fel de proastă pentru Bucureşti şi pentru Budapesta: relaţiile dintre România şi Ungaria s-au deteriorat în cîteva zile, ca urmare a demersului părţii ungare de a înhuma în inima Secuimii rămăşiţele pămînteşti ale scriitorului Nyiro Jozsef. În Ungaria, povestea se potriveşte perfect în peisajul sumbru dominat de intenţiile de reabilitare a lui Miklós Horthy.

Filmul The Iron Lady, în care Meryl Streep interpretează rolul fostului premier britanic Margaret Thatcher, nu este un film politic. Mulţi dintre noi ne-am fi aşteptat să fie, dar, de fapt, politica este un subiect cu totul secundar în acest film, care se concentrează pe o temă mult mai puternică în ordinea omenească: bătrîneţea.

De la o vreme s-au cam rărit în Bucureşti, aşa că nu e de prisos să mai explic o dată ce sînt casele memoriale. Altădată, oamenii erau mai obişnuiţi să le vadă; în avîntul educativ al tinereţii sale, regimul comunist stabilise pe harta Capitalei şi a provinciei anumite puncte menite să amintească figuri culturale sau „luptători pentru cauza clasei muncitoare“.

Încă de la începuturile anilor ’90, cînd au început lucrările de restaurare la mănăstirea Dintr-un Lemn, am fost fascinată de portretul Maicii Platonida. Aflat în muzeul mînăstirii, portretul în ulei era ceva atipic pentru cultura românească a timpului, adică a perioadei cuprinse între 1808 şi 1855 în care Maica Platonida a fost stareţă a mănăstirii.

La început, un salam şi ceva mezeluri, o telemea şi un caşcaval cu pătlăgele roşii şi, bineînţeles, un rachiu mic. Pe urmă ciorba, cu mult zarzavat. La felul doi, la alegere: sarmale, chiftele, ciulama, musaca, un batal cu pilaf, o iahnie bună de fasole, dovlecei sau ardei umpluţi cu iaurt.

Buun. Să vedem cum stăm: cum-necum, în vreme de campanie electorală – pe fondul fricilor de creştere a ratei de schimb a monedei unice, al nemulţumirilor legate de nivelul de trai şi al deselor bîlbîiri ale proiectului european – iar se coace la soare celebra „problemă maghiară“.

Nu ştiu cît de adevărată e impresia unora că aparatele de odinioară erau mult mai trainice. Poate că erau doar mai uşor de reparat sau poate că era mai la îndemînă să le repari decît să cumperi unele noi. Meşterii se obişnuiseră să improvizeze şi aproape orice se repara.

Proastă, foarte proastă, ziua aceea de joi, spre prînz, cînd a sunat telefonul şi o voce pe care o cunosc de peste 60 de ani de viaţă şi activitate (contra)revoluţionară, vocea unui prieten cu care de mult nu mai e uimitor că, fără să ne auzim zilnic, ne potrivim în toate generalizările şi detaliile acestei bătrîne modernităţi, m-a întrebat: „te deranjez...?"

"Depinde ce vrei să înţelegi după acest Froch – Bute care s-a terminat în repriza a cincea prin înfrîngerea campionului român. E o întîmplare pe care timpul nu o îndepărtează, ci o învăluie în mituri care cresc. Destui oameni, unii specialişti cu decenii de viaţă în box, susţin că meciul n-a avut nici o logică şi, de aceea, conchid că a fost un blat pentru pariuri."

Bancul zice că, la graniţa germano-polonă, un vameş polonez se uită îndelung la paşaportul unui cetăţean german şi, după ce-l suceşte pe toate părţile, îl întreabă nedumerit pe titular: „Occupation?...“ Iar acesta, uşor stînjenit, răspunde foarte prompt şi neechivoc: „Ooo, nu, doar turism“.

Acum aproape doi ani, cineva de la Kiev îmi aplica un chestionar de expert. Dorea să ştie despre percepţiile asupra Ucrainei în România, parte a unui studiu mai mare despre relaţiile Ucrainei cu vecinii săi. Pe parcursul interviului, m-a lovit de mai multe ori ideea că, deşi oamenii mă consideraseră expert, de fapt ştiam destul de puţine despre subiectul interviului.

Pe un zid de lîngă Checkpoint Charlie, cineva a scris cu litere de o şchioapă următoarea întrebare: „Cînd a fost ultima dată cînd ai făcut ceva pentru prima dată?“. Un fel de a semnala că viaţa înclină spre inerţie, spre schemă, spre mecanism. Repetitivitatea prevalează asupra experimentului, previzibilul anulează riscul.

În plină „depresie“ naţională provocată de fuga talentelor, de imaginea proastă a ţării în lume şi de alte asemenea obsesii identitare lungi cît tranziţia, succesele adevărate sînt nu atît trecute cu vederea, cît îngropate într-o mare de bombăneli şi cîrteli. Iar autorii lor devin mai degrabă victime ale scrîntelii noastre publice decît, aşa cum ar merita, subiecte de elogiu.

În cazul în care aveţi banii necesari (caz în care este posibil să nu aveţi timp de concediu) sau aveţi o săptămînă sau două libere, peste vară (în situaţia asta, de unde bani pentru vacanţă?), îmi permit să vă ofer recomandări după ureche, la zi, în funcţie de situaţia europeană curentă.

Ne aflăm în plin „armistiţiu“, dar războiul între Palate pentru reprezentarea României în Consiliul European va cunoaşte, cît de curînd, o fază acută. Premierul Ponta va încerca să tranşeze disputa prin intermediul Parlamentului, arătîndu-i preşedintelui cine este mai tare în jocul politic intern.

Criza economică pe care o traversăm este atît de severă cu România, şi pentru că economia noastră are defecţiuni structurale. Eram vulnerabili, iar creşterea economică a anilor anteriori crizei era, ştim azi, conjuncturală. Adevărul este că se produce puţin, se munceşte puţin, se antreprenoriază (iată, am inventat un cuvînt!) puţin.

În Piaţa Romană, trecătorii – cei cu părul alb, de obicei, – se opresc la gardul Academiei de Studii Economice, uitîndu-se la panourile expuse acolo. Cineva a avut iniţiativa de a atrage astfel atenţia asupra monumentelor istorice, temă importantă pentru educaţia naţională.

Subiectul acestui articol mi-a fost sugerat de două cărţi. Prima este cea a lui Edmond About, De Pontoise à Stamboul, apărută la Hachette, Paris, în 1884. Scriitorul francez face parte din grupul de personalităţi invitate să inaugureze Orient Expres-ul în octombrie 1883.

S-a întîmplat să văd, la un interval de numai cîteva zile, două filme aparent fără nici o legătură între ele: Visul lui Adalbert şi A fost o dată în Anatolia. Primul se petrece în România comunistă şi este un lungmetraj de debut, al doilea – în Turcia actuală şi este un film de autor consacrat, premiat la Cannes.

O lume bîntuită de duhul răului. Un duh al uniformizării, al egalizării, al dorinţei bolnave de a fi, cu toţii, la fel. Uniformizarea nu poate duce niciodată la înălţare. Nici măcar la ordine, aşa cum o înţelegem în nostalgiile noastre. Ordinea civilizaţiei pe care o visăm difuz, de fiecare dată altfel, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm.

În primii doi ani de după Revoluţie, la Primăria Bucureştiului se perindaseră nu mai puţin de patru primari. Pe atunci nu erau aleşi, ci numiţi şi subordonaţi Guvernului. Primele alegeri libere de după comunism, în 1990, fuseseră parlamentare şi prezidenţiale.

Aş putea răspunde la întrebarea asta dacă îmi spuneţi cine l-a împuşcat pe Kennedy. Simplu, nu? Sînt lucruri despre care nu vom şti niciodată nimic. Şi chiar atunci cînd vom şti, e ca în bancul cu soţul căruia nevasta îi zice, cînd o prinde cu altul în pat, „mă crezi pe mine sau crezi ceea ce vezi?“.

În noaptea de 19 spre 20 mai, o fotografie a făcut înconjurul lumii – cei opt mari, cei opt care conduc lumea, urmărind, la Camp David, finala de la München a Cupei Campionilor europeni. Ei abandonaseră – pentru 120 de minute, plus penalty-urile de serviciu – problemele solubile şi insolubile ale globului, pentru a se concentra asupra unui joc.

Se spune, justificat, că nu există, cu adevărat, frică, ci doar imaginaţie bogată. Judecînd după faptul că psihologia modernă a inventat un concept precum fobofobia (spaima de... spaimă) – preluat, ca să fim oneşti pînă la capăt, dintr-o butadă a preşedintelui american Roosevelt –, tind să cred că observaţia ar fi corectă.

Articolul meu de acum două săptămîni – „Idei de stricat distracţia anti-austeritate“ – a avut mare succes pe net. Şi am avut chiar un dialog plăcut cu cititorii de pe http://www.facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE. Personajul generic Gigel inventat de mine face carieră.

De la fereastra hotelului în care am fost cazat văd Loira, iar pe malul celălalt un conglomerat de blocuri noi. Un fel de Drumul Taberei mai dichisit, cu mai multă verdeaţă, cu ceva mai mult ştaif. După o plimbare prin centrul vechi al oraşului, în jurul catedralei Sf. Petru, mă întreb, inevitabil, de ce arhitectura contemporană, oricît de spectaculoasă, pare mută.

Ziarele şi posturile TV au găsit un nou prilej de băşcălie aducătoare de (ceva) audienţă. Omul care vrea să planteze pomi fructiferi lîngă staţiile de tramvai mi s-a părut de departe cel mai interesant: are o viziune absolut paradisiacă despre lume, viaţă şi transportul în comun, nu înţeleg de ce a fost luat peste picior.

Băsescu are dreptate. Ponta are dreptate. Amîndoi au dreptate. Propunerea de directivă conţinînd „regulile de siguranţă privind utilizarea instrumentelor sanitare tăioase“ are un drum lung. S-a născut de la vreun sindicat al infirmierelor şi medicilor, supărat pe numărul mare de accidente de muncă în spitale, sau de la un mare producător european de bisturie.

Ştirea este clară şi seacă. România este la un pas de a pierde în acest an 100 de milioane de euro şi 1,1 miliarde, în anul următor, ca urmare a suspendării de către Comisia Europeană a plăţilor pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU).

După ce vedem telejurnalele de pe toate cele şase canale TV care le transmit simultan, dacă avem un pic de vertij şi o senzaţie de amar uscat în gură, să citim din scrierile domnului Jean de La Bruyère – un scriitor minunat din vremea lui Ludovic al XIV-lea, vorba venerabilului Chateaubriand, şi cine sîntem noi să contestăm criteriile lui Chateaubriand?

Aniversarea a două secole de la naşterea lui Carol Popp de Szathmáry – cum îi plăcea acestui clujean să iscălească – a prilejuit o expoziţie la Cotroceni şi chiar o sesiune de comunicări. Biblioteca Academiei a găzduit şi ea o expoziţie pentru numai 4 zile, aşa că am fost probabil ultimul ei vizitator.

Zidită probabil în 1830 „cu ajutorul şi cheltuiala lui popa Niţu Vladimirescu, popa Nică şi popa Şerban şi cetaşii lor“ – aşa cum indică pisania – şi pictată în 1841, biserica din Mierea-Ghioroiu este una dintre cele mai interesante biserici de sat din Oltenia.

În ultima vreme, mi se întîmplă tot mai des să fiu solicitat de către diverse mari corporaţii să povestesc (după o grilă de „figuri impuse“ stabilită de cîte un top manager) cum e cu această „cultură română“ pe care o respectă foarte mult, bineînţeles, dar care îi cam încurcă.