Lady T. de Bucureşti

Filmul The Iron Lady, în care Meryl Streep interpretează rolul fostului premier britanic Margaret Thatcher, nu este un film politic. Mulţi dintre noi ne-am fi aşteptat să fie, dar, de fapt, politica este un subiect cu totul secundar în acest film, care se concentrează pe o temă mult mai puternică în ordinea omenească: bătrîneţea. Cum face faţă un om care, în plină viaţă, a fost foarte puternic, iar acum, la marginea vieţii, se confruntă cu toate cele grele ale bătrîneţii? Cam asta e tema filmului. Altfel, Meryl Streep este excelentă în rol – deşi, dacă îmi iau permisiunea de a fi cîrcotaş, aş zice că ici-colo a jucat mai mult decît ar fi fost cazul, dar trebuie să ne ferim să fim cîrcotaşi, aşa că din toată inima mă alătur şi eu celor care aplaudă în picioare performanţa artistică extraordinară a acestei mari actriţe. Filmul mi-a plăcut, deşi mulţi dintre prietenii mei cinefili s-au declarat dezamagiţi. Dar nu cronica filmului The Iron Lady vreau eu să fac aici, ci cronica personajului politic sau, mai precis, cronica imaginii pe care personajul o are printre politicienii de Dîmboviţa. Căci a fost o vreme cînd, vorba lui Marx, un spectru a bîntuit tabăra dreptei de la noi – era spectrul Doamnei de Fier, alintată de britanicii care o iubesc Lady T. Nu ştiu cum o numesc ceilalţi, care o urăsc, poate la fel de numeroşi ca cei dintîi.

Margaret Thatcher are, la noi, reputaţia unei doamne dure, de dreapta, foarte de dreapta, rigidă în principiile ei politice, ambiţioasă şi dominatoare. A fost o vreme, acum un an dacă îmi aduc bine aminte, cînd o remarcă a cuiva a generat un subiect de presă pe cît de superficial, pe atît de penibil în finalitatea lui: găsirea unei Margaret Thatcher printre doamnele care fac politică de dreapta la noi. Spuneam că rezultatul a fost penibil, pentru că cele vreo patru sau cinci colege de-ale mele care au fost imediat aşezate într-un fel de pat al lui Procust thatcherist au arătat, de la prima vedere, cît sînt de departe de model. Dar, mă grăbesc să adaug imediat, nu e deloc corect să le judecăm pe aceste doamne după un model, cu atît mai mult cu cît nu-şi asumaseră deloc acest model înaintea comparaţiei. În irepresibilul ei elan tabloid, presa oricît de serioasă a exagerat, desigur, încercînd să aşeze în portretul Doamnei de Fier chipul cîtorva doamne din România politică, şi e doar vina ei, a presei, că experimentul a dat rezultate dezamăgitoare – în conturul oricărui mare înaintaş politic de la noi ori de aiurea, nici un politician actual nu încape, după cum, să recunoaştem, nici vreun jurnalist sau analist politic în mare vogă azi pe la televiziunile noastre nu se prea califică în prima categorie de omologi occidentali mai mult sau mai puţin contemporani.

Însă, dacă e sigur că nu avem vreo Margaret Thatcher la Bucureşti – şi, sincer, nu văd neapărat o nenorocire în asta –, e sigur că nu avem nimic din spiritul ei în politica noastră de dreapta, şi asta, da, consider că e o mare lacună a exprimării dreptei de la noi. Rapid, cred că trei sînt împrejurările care inhibă orice urmă de thatcherism la noi. Prima, dreapta noastră s-a născut din stînga. E drept, trăim un timp în care tendinţele „tehnocrate“ asociate cu tendinţele partidelor de a deveni tot mai „catch all“ în exprimarea lor electorală generează o estompare a diferenţelor ideologice sau, măcar, duc ideologia în arsenalul secund al motivelor relevante de dispută între partide. Dar chiar şi aşa, e de remarcat că mai toţi cei care azi sînt lideri influenţi la dreapta au fost la stînga şi toţi cei care, pînă mai alaltăieri, păreau a fi o dreaptă neatinsă de fesenism, au ales începînd de ieri să se topească în braţele stîngii. A doua împrejurare ţine de esenţa dreptei noastre, care este aproape exclusiv liberală (în sensul european şi clasic al cuvîntului) şi deloc conservatoare. De altfel, cred că relansarea dreptei la noi nu se mai poate face pe filonul de idei liberal, uzat prin prea largă utilizare retorică şi, în final, incapabil să mai suscite dispute, de vreme ce, în economie cel puţin, chiar şi socialiştii se declară liberali. Cînd postul de televiziune al ultimului mare securist prezent în politica românească devine monarhist şi Casa Regală pare a accepta fără probleme această susţinere, atunci e clar că barierele au căzut şi trăim într-o lume în care oricine poate fi absolut orice vrea, fără ca nimeni să pretindă rigoare şi consecvenţă interioară. În fine, dreapta noastră mai are o mare problemă: e masiv populată de personalităţi cumva inadecvate rolului de lider politic major. Toţi sînt prea mari ca să fie simpli sergenţi, dar prea mici ca să fie mareşali. Ocupă, prin urmare, grade intermediare, aspiră la mai mult decît sînt în stare şi uită că trupă fără soldaţi nu există.