Note, stări, zile
20 mai 2012, Berlin
Un important profesor de biologie de la Yale vorbeşte despre relaţia dintre capacitatea reproductivă a omului, procesul de îmbătrînire, apariţia cancerului şi durata de viaţă. Teza lui se înscrie într-o suită de descoperiri şi analize statistice acceptate, se pare, astăzi, în mod unanim, de o întreagă zonă de cercetare, numită „life history“. Evident, nu pricep detaliul demonstraţiei sale. Dar cred că o pot rezuma corect în următorii termeni:
1) Există dovezi recente că genele asociate cu declanşarea cancerului coincid cu cele care stimulează performanţa reproductivă (mai cu seamă la tinereţe). În fond, şi cancerul, şi înmulţirea speciei produc un (benefic sau malefic) efect de multiplicare.
2) Forţa de reproducere a individului se plăteşte prin reducerea duratei de viaţă. Cu cît ai copiii mai devreme şi mai mulţi, cu atît rişti să trăieşti mai puţin.
3) „Natura“ nu acordă prea multă valoare individului. Nu individul e scopul, „obiectivul“ selecţiei naturale, ci un soi de rafinare genetică supra-individuală, o perfecţionare crescîndă la nivel de agregat biologic, pentru a cărei realizare individul nu e decît un punct de parcurs, un stadiu oarecare, un episod.
Cer scuze specialiştilor, dacă punctajul meu e, în prea mare măsură, aproximativ. Dar din discuţiile care au urmat am înţeles că nu eram prea departe de o înţelegere adecvată a discursului savant. Vorbitorul însuşi a admis, de altfel, că teoria lui e greu de înghiţit. La sfîrşit, mai în glumă, mai în serios, am pus o întrebare candidă. Am pornit de la faptul, menţionat chiar de conferenţiar, că, în anii ’60, descoperirile legate de rolul hipertensiunii, al diabetului şi al colesterolului în instalarea bolilor cardiovasculare au influenţat masiv modul de viaţă al oamenilor, îngăduind, astfel, o speranţă de viaţă sporită. M-aş aştepta ca şi descoperirile de-acum să-mi impună standarde comportamentale noi, să-mi influenţeze, favorabil, felul de a fi. Pe scurt, vreau să ştiu ce trebuie să fac, începînd de mîine, ca să valorific, în chip profitabil, marea descoperire a biologilor geneticieni de azi. Deocamdată, sînt doar deprimat. Tocmai am aflat că era mai bine să fac copii la bătrîneţe (sau deloc) şi că alcătuirea mea individuală nu prea contează. Am mai aflat că, odată cu facultatea de a mă reproduce, am căpătat, în fibra mea intimă, o bombă cu ceas, de natură să-mi scurteze viaţa. Nu pot decît să bombăn. Are ştiinţa dreptul să-mi spună tot ce crede că ştie, fără să aibă în vedere liniştea mea sufletească? Ce s-ar întîmpla dacă mîine ni s-ar comunica ritos, cu silogisme ţepene şi cu cifre inconturnabile, că omul e un rebut în istoria vieţii terestre, că sîntem bîlbîiala de o clipă a unei evoluţii care nu ne priveşte? E orice adevăr adevărat, adică fertil, ziditor, util? Ca să nu mai spun că ştiu o preoteasă din Balş, care a născut, în tinereţe, 17 copii şi a murit la 85 de ani...
Răspunsul profesorului de la Yale a ales varianta colocvială: „Date fiind constatările pe care vi le-am împărtăşit, nu vă pot da decît un singur sfat – bucuraţi-vă de viaţă!“. Thank you, Sir! Dar pentru asta nu era nevoie să aflu că fiecare acuplare fecundă m-a dus cu un pas mai aproape de mormînt.
În cele din urmă, totuşi, am depăşit accesul de indispoziţie de după conferinţă şi mi-am dat seama brusc că, în cultura europeană, n-a fost nevoie de microscoape şi numărători pentru a cupla tema voluptăţii cu tema morţii. Necazul e vechi: durerile facerii şi moartea au intrat în scenă – spune Geneza – odată cu „păcatul originar“. Sămînţa sfîrşitului individual ne-a revenit, ca izgonire din rai, îndată după derapajul erotic al protopărinţilor. De-atunci şi pînă la Maurice Barrès (Du sang, de la volupté et de la mort) sau Freud, Eros şi Thanatos, au format un cuplu stabil pînă la banalitate. E drept, cu o temă „culturală“ pot conversa fără riscuri ultime. Ea mă pune pe gînduri, fără să mă condamne. Cu o demonstraţie „ştiinţifică“ nu e de glumit. Verdictul ei mă ţintuieşte locului şi, de fapt, mă pune între paranteze. No comment! Prefer, în consecinţă, să mă refugiez în mica istorie: să-mi amintesc, de pildă, că în secolul al XVIII-lea („dulcea sută a optsprezecea“ – cum îi spunea Matei Caragiale), orgasmului i se zicea „la petite mort“, mica moarte. Un fel de a adumbri exaltarea orgasmică? Sau un fel de a bagateliza, cu o frivolă graţie, moartea?
