Cărtărescu şi Patapievici

În plină „depresie“ naţională provocată de fuga talentelor, de imaginea proastă a ţării în lume şi de alte asemenea obsesii identitare lungi cît tranziţia, succesele adevărate sînt nu atît trecute cu vederea, cît îngropate într-o mare de bombăneli şi cîrteli. Iar autorii lor – culmea! – devin mai degrabă victime ale scrîntelii noastre publice decît, aşa cum ar merita, subiecte de elogiu.

De curînd, la Salonul de carte de la Torino, România a înregistrat un asemenea succes. De bine, de rău, în presa românească şi-au făcut loc cîteva ştiri despre asta. Dar – în afară de cîteva texte din reviste culturale – nu a apărut nimic substanţial. Mai mult decît atît, cînd Mircea Cărtărescu a scris în Evenimentul zilei un editorial despre Salonul de la Torino („O mare reuşită a culturii noastre“), accentuînd contribuţia ICR şi viziunea lui H.-R. Patapievici, iureşul forumiştilor a năpădit secţiunea de comentarii cu prostii, scorneli, idei fixe şi înjurături repartizate „democratic“ şi către autorul articolului, şi către preşedintele ICR. Sigur, printre comentatori sînt şi smintiţi, şi inşi care înjură la comandă. Nu merită prea multă atenţie. Dar sînt şi destui asupra cărora măgăriile care se spun de atîta timp despre Horia-Roman Patapievici şi despre ICR au avut efect. La fel cum defăimarea ori minimalizarea lui Mircea Cărtărescu (că scrie „literatură porno“, că e „intelectualul lui Băsescu“, că succesele sale internaţionale n-ar fi de fapt mare lucru etc.) ajung să prindă la o bună parte a publicului care, altminteri, plînge toată ziua că „n-avem valori“ şi că „ne trebuie repere“.

De altfel, Mircea Cărtărescu însuşi a înregistrat de curînd un notabil succes: a cîştigat premiul pentru literatură oferit de Haus der Kulturen der Welt din Berlin, în competiţie cu – printre alţii – extraordinarul scriitor maghiar Peter Nadas. Şi ce s-a scris despre asta? Cîteva ştiri convenţionale şi atît. După care otrăvita noastră lamentaţie naţională – că „ne trebuie repere“, că sîntem o naţie pe ducă – îşi reia cursul firesc, punctat de scrîntelile şi cîrtelile obişnuite împotriva unor oameni de excepţie care „ies din rînd“. Multe dintre comentariile de sub articolul lui Mircea Cărtărescu reiau clişeele idioate aflate în circulaţie de atîta timp: că Patapievici nu e român (ba chiar un ins specializat în „demascări“ cu iz securistic – nomina odiosa! – îi găseşte şi lui Cărtărescu strămoşi polonezi anarhişti, şi cică de-aia nu i s-a dat Nobelul), că ICR are o activitate antiromânească ş.cl. Clişeele au prins, propagandiştii n-au ţăcănit degeaba la tastatură. Destui oameni inocenţi iau de bune scornelile. Dar, pe lîngă asta, există, cred, şi o altă explicaţie a iureşului demolator faţă de nişte oameni care realizează mari performanţe. Nu vreau să „filozofez“ despre invidie, natura umană şi alte asemenea generalităţi. Constat însă că şi Mircea Cărtărescu, şi Horia-Roman Patapievici, fiecare în felul său, îi privează de „obiectul muncii“ pe toţi cei obişnuiţi cu discursul „autonegaţionist“. Construind o instituţie serioasă şi normală precum ICR (care funcţionează după aceleaşi standarde şi proceduri ca Institutul Francez, Institutul Goethe şi altele asemenea), Patapievici le-a stăvilit elanul plîngăcios tuturor complexaţilor care dau vina pe străini pentru netrebnicia naţională. Nu mai au cum să se plîngă că „străinătatea“ nu ne bagă în seamă, cînd şeful unei instituţii româneşti – în cazul de faţă, Horia-Roman Patapievici – este felicitat pentru viziunea sa de omologii săi britanici ori francezi şi i se atribuie un rol instituţional european (în reţeaua institutelor culturale EUNIC) de care se achită admirabil. La rîndul său şi în felul său, prin profilul cert de scriitor european, Mircea Cărtărescu le ia multora căldurica protectoare şi fatalistă a complexului de „cultură mică“ (dar satisfăcută în secret de ea însăşi) pe care „nimeni n-o s-o ia vreodată în serios“. Nu te mai poţi autodecreta geniu neînţeles în ograda proprie după ce unul dintre ai tăi a ajuns să fie perceput firesc şi normal în competiţie cu străinii. Nu poţi să mai lîncezeşti dulce pe prispa geniului românesc intraductibil după ce unul dintre ai tăi e tradus, primit şi înţeles de-a lungul şi de-a latul Europei. Succesul – cel adevărat şi consistent – enervează. Iar oamenii care ajung să construiască serios şi durabil sînt imediat luaţi în vizor şi bălăcăriţi. Ori, în cel mai „bun“ caz, minimalizaţi. Dacă vorbeşti despre cariera europeană a scrierilor lui Cărtărescu, ţi se răspunde cu suficienţă că „totuşi, e excesiv mediatizat, mai sînt şi alţii“. Sigur că mai sînt şi alţii, dar deocamdată e singurul intrat în „prima ligă“ europeană. Şi funcţionează ca un vîrf de lance pentru întreaga literatură. La Torino au fost prezenţi mulţi scriitori, s-au vîndut multe cărţi, au fost evenimente de dimineaţa pînă seara şi publicul italian a fost interesat de cărţile româneşti traduse în ultimii ani în ritm susţinut, tocmai datorită programelor ICR (şi, evident, datorită excelentei pleiade de românişti din Italia).

Aşadar, nu „privirea străinătăţii“ asupra noastră ar trebui să ne obsedeze. Cele două succese recente – Salonul de la Torino şi premiul berlinez al lui Mircea Cărtărescu – arată că, în mediile culturale europene, am devenit o prezenţă normală. Mi se pare că problema începe să fie, de fapt, alta: masochismul nostru naţional, plăcerea de a nu ieşi din balta proprie, oftica publică atunci cînd nişte intelectuali români reuşesc în lume. Dacă o parte a opiniei publice e cu desăvîrşire victima „formatorilor de opinie“ Gâdea, Badea & co, nici elitele intelectuale nu se manifestă, adesea, altfel decît în acelaşi „spirit“ al veşnicei cîrteli complexate şi invidioase. Nu-i nimic. Horia-Roman Patapievici îşi va încheia mandatul, iar ICR-ul va reveni „patrioţilor“: tare mă tem că se va alege praful de toată construcţia sa instituţională. Dar sutele de cărţi traduse cu sprijinul ICR şi sutele de evenimente culturale notabile din străinătate au lăsat deja urme consistente. Ceasul nu mai poate fi dat înapoi. Aşa cum destinul literar internaţional al lui Mircea Cărtărescu nu poate fi tăgăduit doar pentru că presa noastră e ocupată cu altceva. Problema nu e a lor, a acestor doi oameni care au realizat mari performanţe culturale în străinătate. Problema e a noastră, a celorlalţi.